Ortodoxia - Paul Evdokimov

CAPITOLUL N
Tainele
1. Introducere
"Tainele: iată calea pe care ne-a hotărât-o Domnul, uşa pe care a
deschis-o... revenind din nou pe această cale şi prin această uşă, El
vine la oameni"l37, Hristos revine în iconomia Tainelor Duhului
Sfânt, care continuă vizibilitatea Sa istorică. Tot astfel, Tainele Bisericii
iau locul minunilor din vremea întrupăriil38. Definiţia Mărturisirii
Ortodoxe este mai clasică: "Taina este o lucrare sfântă în care, sub
forma văzută, harul nevăzut al lui Dumnezeu este împărtăşit credinciosulu(l39_
Unirea a ceea ce este văzut şi nevăzut este inerentă naturii
Bisericii. Biserica este Cincizecimea perpetuată care revarsă nesfârşita
bogăţie a harului prin orice formă a vieţii sale. Dar instituirea Tainelor
(latura lor "licită", îndreptarea canonică, latura lor "validă" şi latura lor
"eficace" de har sfintitor) statomiceşte o orânduială care pune hotare
oricărui "cincizecimism" sectar dezordonat şi, în acelaşi timp, oferă o
temelie nezdruncinată, obiectivă şi univero6ală vietii harului. Duhul suflă
unde voieşte, dar în Taine, în faţa conditiilor cerute de Biserică şi în virtutea
făgăduinţei Domnului, darurile Duhului Sfânt sunt date în mod
sigur, iar Biserica o confirmă.
Teologia de şcoală a primit influenta catolică şi a afirmat că sunt
şapte Taine: botezul, ungerea cu sfântul mir, euharistia, pocăinţa,
maslul, hirotonia preoţească şi căsătoria. Această învăţătură care a luat
fiinţă în Apus înspre sec. XII, a fost confirmată de Sinodul din Ttident
şi a pătruns în Răsărit. Chiar din secolul XIU, cele şapte Taine sunt
menţionate în Mărturisirea lui Mihail Paleologul şi citate la Sinodul
unionist de la Lyon (1274). Polemica cu teologii protestanţi, din timpul
patriarhului Ieremia al II-lea (t1595) din Constantinopol, conduce la
aceeaşi afirmaţie a numărului de şapte Taine (Ciril Lucaris, calvinizant,
137. Nicolae Cabasila: La vie en Christ, p. 28.
138. A se vedea: Oscar Cullmann, Les sacraments dans I'Eglise Johannique, Paris,
1951, p. 35·48.
139. Prima parte, 99.