Ortodoxia - Paul Evdokimov

ESHATONUL SAU UJCRURD..E DE PE URMĂ 367
mie - suficienta de sine. Ingrijorarea pentru soarta lumii nu poate fi
potolită în conditia istorică pură, ea creşte la apropierea "zilelor
răzbunării, în care se vor implini toate cele scrise" (Luca 21, 22).
Epicleza eshatologică, maranatha, cheamă la darurile specifice ale
vremilor din urmă: Veni Creator Spiritus. Iar Domnul zice: "Veşnic să
fie cu voi"; totuşi: "lncă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi a le
purta" (Ioan 16, 12). De atunci anumite lucruri vin să se aşeze la nivelul
cuvenit, tocmai acolo unde aceleaşi adevăruri încep să strălucească cu
o claritate niciodată văzută mai înainte.
Ortodoxia are conştiinţa nezdruncinată că este Una Sancta. Există
totdeauna posibilitatea pentru toţi să acceadă la organismul său haric.
Totuşi, problema ecumenică se situează în altă parte. Fiecare din cele
trei confesiuni sustine că are o credinţă proprie, o unicitate şi un Crez
cu un caracter absolut. Dar numai Ziua Domnului posedă lumina cea
adevărată: "Aşadar să ieşim afară din tabără, ca să mergem la el,
purtând ruşinea sa. În adevăr, noi nu avem pe pământ cetate
stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să vie". Chemarea apostolică de
a ieşi din tabără ne îndeamnă să ieşim din istorie, pentru a intelege
sensul ultim al rugăciunii preoţeşti a lui Hristos. Aşteptarea corectă a
eshatonului nu neglijează nimic din realitatea istorică a Bisericii, căci
noi aşteptăm de la desăvârşirea plinirii sale "învierea mortilor şi viata
veacului ce va să vie" (Crezul), dar tocmai acest punct înaintat
dovedeşte că speranta nu ne îndreptăţeşte să ne instalăm în durata
timpului, ci să ieşim din ea.
Poate că, într-un anumit sens, ecumenismul este vinovat de
nerăbdare, hotărându-şi dinainte scopul său, plăsându-1 în istorie:
unirea tuturor într-o singură Biserică istorică. "Trebuie să fie erezii între
voi, ca să-i cunoaşteţi pe cei dintre voi care nu cad". Dacă dislocarea
Bisericii a fost fulgerătoare, unirea este lungă şi se loveşte de acel non
possumus al conştiinţei dogmatice. Rugăciunea arhierească a lui
Hristos aduce o precizare fundamentală: "Ca ei să fie una ... pentru ca
lumea să creadă" (Ioan 17, 21). Unirea ultimă, după imaginea Însăşi a
Tatălui şi a Fiului, este subordonată scopului apostolic al mântuirii
lumii. Dar mărturisirea cea din urmă, fără de care Biserica îşi pierde
vocatia de a fi sarea pământului şi lumina lui, este mărturisirea care
suscită în lume setea de mântuire şi de Mântuitorul ei, care devine
glasul celui ce strigă în pustie: "Gătiti calea Domnului, drepte faceti
cărările Lui" (Matei 3, 3).
Rugăciunea Domnească vorbeşte de un acord final între vointa
Tatălui şi a oamenilor. Astfel, filantropia Tatălui poate fi considerată ca
o categorie teologică a ecumenismului, şi rugăciunea însăşi ca o epi-