Ortodoxia - Paul Evdokimov

294 ORTODOXIA
la Dumnezeu. Este funcţia chipului lui Dumnezeu din om, care
răspunde singur şi în mod valid oricărei întrebări care priveşte
T eodiceea şi aceasta explică originea răului; chiar mai înainte de orice
ispită, "a fi după chipul lui Dumnezeu" înseamnă o oarecare cunoaştere
abstractă, teoretică a răului, aşa cum este această cunoaştere în
Dumnezeu însuşi, ca urmare a omnicunoaşterii Sale. Ea explică cea
dintâi optiune luciferică înaintea oricărei existente concrete a răului şi
arată că chiar în această stare de nevinovăţie, libertatea este păstrată
intactă, pentru că chiar Dumnezeu o apără împotriva propriei Sale
atotputernicii.
După gândirea patristică, Lucifer- "Steaua dimineţii" (Isaia 14, 12)
- era un adevărat alter ego al lui Dumnezeu; chipul său de creatură a
lui Dumnezeu a fost într-o intimitate şi apropiere cu totul specială fată
de Dumnezeu. Vointa sa egală cu iubirea, care era îndreptată spre
însăşi fiinta lui Dumnezeu, s-a oprit la ideea cu totul teoretică a răului şi
s-a abătut, s-a pervertit, schimbându-şi obiectul: de la Unicul
Dumnezeu, ea s-a îndreptat spre atributele lui Dumnezeu, iar iubirea lui
Dumnezeu a devenit pofta slavei' lui Dumnezeu. Asemănarea se
transformă în dorinta vinovată a egalitătii - identitate, iar aceasta a
adus căderea. În loc să fie oglinda curată a slavei lui Dumnezeu, perversiunea
îl împinge şi-1 apleacă asupra apartenentei de sine, făcând
din sinele său un sine - idolatru.
Notiunea de "Dumnezeu - cauză primă" Îl situează pe Dumnezeu
în această lume, Îl închide, dar când ne referim la Dumnezeu - şi
memorialul liturghie ne învaţă acest lucru - nu stabilim o legătură
cauzată între noi şi Dumnezeu, ci un raport de asemănare. Arhetipul
pune în noi, ca tip, pecetea sa, care este libertatea, ceea ce îl ajută să
scape de orice determinare.
Timpul este inclus în eternitate; el poate să iasă din ea şi să i se
opună, în absurditatea repetării sale infernale, aşa cum poate să revină
din nou în eternitate, pentru că: "Înainte de a fi Avraam, Eu sunt" (Ioan
8, 58). Începutul, cel dintâi "moment" al timpului - in principio, acel "la
început" al Genezei - este o clipă, după Sfântul Vasile, care este atemporală
în sine, dar care produce timpul. Aceasta nu ne permite să vorbim
despre "fapte anterioare" acestei clipe, acestui moment, ci ne permite
să ne explicăm şi oarecum să anticipăm cum s-a desfăşurat timpul
şi cum a intrat el în eternitatea făpturilor.
Duminica este "cea dintâi zi" a timpului total, ea este cea dintâi zi
unică - J.lta aşa cum este a opta zi a săptămânii, adică a doua zi după
sâmbăta iudeilor, mai presus de săptămâna cosmică, de istorie, ea este
începutul şi sfârşitul ei; este momentul în care eternitatea a trezit timpul
şi este momentul parusiac în care eternitatea îl primeşte din nou.