Ortodoxia - Paul Evdokimov

ESHATONUL SAU LUCRURU.E DE PE URMĂ 359
sărăcia, inima goală, care-i fac incapabili să mai răspundă iubirii dumnezeieşti,
produc o suferinţă, pentru că nimeni nu va mai putea, după
ce Dumnezeu Se va fi descoperit, să nu-L iubească pe Hristos.
Evanghelia foloseşte imaginea despărtirii oilor de capre (Matei 25,
32). Nu există sfinti absolut desăvârşiţi, aşa cum, în orice păcătos,
există câteva părticele de bine: ceea ce permite să ne gândim, după
cum spune şi părintele S. Bulgakov56, la o interiorizare a notiunii de
judecată: adică, o despărtire nu intre oameni, ci în lăuntrul fiecărui om.
Tot astfel, din acest punct de vedere, cuvintele despre distrugere, nimicire,
a doua moarte nu se vor referi la fiintele omeneşti, ci la elementele
demonice pe care le au în ele. Acesta este sensul foculw, care
este mai putin chin şi pedeapsă decât curăţie şi vindecare. Amputarea
unui membru din trupul omenesc nu înseamnă nicidecum şi disparitia
omului, ci provoacă numai suferinta propriei sale infirmităţi. După
dreptate, toti trebuie să meargă în iad, dar in fiecare există părticele de
rai şi de iad.
Sabia dumnezeiască pătrunde în adâncul sufletului omenesc şi
efectuează această despărţire care descoperă că darul pe care i 1-a dat
Dumnezeu nu a fost primit şi actualizat şi tocmai acest gol constituie
esenta suferintei infernale: iubirea neîmplinită, tragica nepotrivire dintre
chip şi asemănare. Complexitatea amestecului de bine şi de rău din
timpul acestei vieţi are drept consecinţă faptul că nici o notiune juridică
nu este operantă şi ne situează in fata celui mai mare mister al intelepciunii
dumnezeieşti.
Iadul este veşnic? Înainte de orice, veşnicia nu este măsura timpului
şi, mai ales, nu este infinitul rău, absenta sfârşitului. Veşnicia este
timpul dumnezeiesc; ea este o determinare calitativă şi putem spune că
veşniciile raiului şi iadului sunt deosebite, pentru că este imposibil să
concepi eternitatea ca formă goală independentă de continutul ei
(Matei 25, 34-41). Pentru mentalitatea ebraică, nu există natură
autonomă, aceasta a fost creată spre folosul omului, ea este elementul
istoriei sale. Nu există nici un evoluţionism pur cosmic, ci involuţie existenţială
cu centrul in om şi deschisă umanizării. Timpul biblic nu este
timpul obiectiv, temporalitatea este una din structurile destinului omenesc,
principiul său de orientare. Omul nu este supus temporalitătii, ci
o rânduieşte potrivit intentionalitătii sale determinante. Mesianismul
plasat ca axă a istoriei supune timpul actiunii profetice şi preoţeşti.
Omul face istoria, înfăptuind valorile care transcend timpul. Totul culminează
in prezenta mesianică a lui Hristos, în care timpul se uneşte
vertical cu veşnicia şi îşi schimbă astfel propria sa calitate.
56. Mireasa Mielului (in ruseşte), YMCA Press, Paris, 1945, capitolul III despre
eshatologie.