Ortodoxia - Paul Evdokimov

234 ORTODOXIA
Uşa Împărătească duce de-a dreptul la Sfânta Masă, iar partea
aceasta se numeşte "Jocul cel înalt" - Muntele cel Sfânt propriu-zis. În
dosul mesei din altar, se află crucea, care simbolizează scara lui Iacob
de care Dumnezeu se serveşte ca să coboare pe pământ şi care are
forma crucii întipărită in Treime, şi închipuie Fata lui Dumnezeu
întoarsă spre lume, expresia nespusei Sale iubiri. Între această cruce şi
masă, se află sfeşnicul cu şapte brate a cărui lumină vorbeşte despre
puterea darurilor Sfânrului Duh care pecetluieşte pe om şi despre harul
Cincizecimii care "sfinteşte" universul.
E. Spaţiul organizat al bisericii este înconjurat de spatiul profan; în
măsura în care se opune spaţiului sfânt, devine spaţiul diavolesc. De
aceea Biserica, în totalitatea ei, se împotriveşte din răsputeri Fiarei
apocaliptice şi cheamă cu glas mare lumea să devină Biserică, "unde
orice are viaţă" intră şi formează soborul, Trupul lui Hristos. Crucea, a
cărei cupolă este încoronată şi cupola însăşi orânduiesc spaţiul. Prin
liniile sale, cupola dă sensul mişcării coborâtoare a iubirii dumnezeieşti,
iar forma ei sferică reuneşte pe toti oamenii într-o adunare, în comunitate
euharistică. Sub cupola bisericii ne simtim apărati, scăpati de
apăsarea şi spaima infinitului păcătos; tot aşa şi crucea, dacă prelungim
la infinit bratele figurii ei geometrice, cuprinde totalitatea spaţiului organizat,
al infinitului ach.lal. Forma de bulbi a turlelor bisericilor ortodoxe
(ruse) sugerează imaginea rugăciunii inflăcărate, prin care lumea de aici
participă la lumea de dincolo. Este o Umbă de foc, iar o biserică cu mai
multe turle este ca un candelabru cu lumânările aprinse. Lumina
flăcărilor pătrunde în lăuntrul cupolei şi luminează boltile, ca un cer
coborât pe pământ, cu chipul Pantocratorului în centru, Care tine în
mâna Sa destinul tuturor şi al fiecăruia. Fetele prelungi şi înălţate ale
icoanelor şi frescelor arată avânh.ll spre înălţimi. Tot ceea ce este individual
îşi găseşte înflorirea şi, în acelaşi timp, se orânduieşte prin comuniune
şi prin universalitate. Totul se uneşte într-un cosmos liturgic,
unde "toată făptura laudă pe Domnul". Această bucurie şi această pace
"suprabiologică" propovăduieşte şi grăieşte foarte puternic despre viata
de veci care începe de aici, de pe pământ.
Arta sacră a bisericilor ortodoxe conlucrează la integrarea toh.llui
în Misterul liturgic, în aşa măsură că, în afară de slujbe, tot ce este în
biserică este în aşteptarea sfintelor Taine. Dar chiar această aşteptare
este şi ea sfinţită, pentru că este plină de prezenta dumnezeiască. Spre
aceasta slujeşte icoana.
Timpul liturgic şi spaţiul sacru unite unul cu altul condiţionează
acţiunea, cultul liturgic în care Împărăţia lui Dumnezeu îşi ia locul ca
Parusie inaugurată.