Ortodoxia - Paul Evdokimov

ESHATONUL SAU LUCRURILE DE PE URMĂ 331
economice, eliberarea şi emanciparea popoarelor şi a claselor sociale
sunt înfăptuite de factori din această lume, îndepărtaţi de centrul
Bisericii.
În acest ceas, aproape pretutindeni creştinii trăiesc sub un regim
de separare între Biserică şi Stat. Biserica nu poate să se adapteze la
această situatie nouă decât păstrându-şi neatins caracterul universal şi
integral al misiunii ei, inerent naturii sale. Dar teocratismul ei devine
mai interiorizat. El o cheamă să fie prezentă pretutindeni ca o
conştiintă al cărei glas răsună liber şi se adresează libertătii, dincolo de
orice imperativ lumesc. Dacă ea pierde in încercările imediate, din
cauza mijloacelor practice ale Statului, în schimb ea câştigă în forţă
morală prin libertatea şi independenta suverană a cuvântului ei. În climatul
de neutralitate, indiferenta sau ostilitate declarată, după ce a
pierdut autoritatea şi ascultarea formală, Biserica nu poate să se mai
sprijine decât pe credinta adevăratului popor al lui Dumnezeu, degajată
de orice compromis sau conformism.
În orice moment al istoriei, alegerea între satanocratie şi teocratie
se impune cu necesitate, iar azi mai mult ca oricând, datorită
cristalizării din ce în ce mai clare a celor două cetăţi: a lumii şi a lui
Dumnezeu. Nu este vorba nicidecum de vreun pragmatism sociologic
sau de conformism. ci de o chestiune dogmatică, potrivit căreia nici o
teologie sectară sau dezîntrupată nu poate schimba nimic în regula de
credintă. Nici chiar căderea in păcat nu a schimbat nimic în proiectul
initial al Întrupării; numai o optică prea omenească se sileşte să o
reducă sau să o minimalizeze şi să estompeze textele cele mai clare ale
Scripturii. În lumina acestor texte, numai maximalismul eshatologic al
monahismului justifică cel mai puternic istoria. Cel ce nu consimte la
acest maximalism îngeresc cu scop imediat, la trecerea bruscă la veacul
ce va să vie, acela ia asupră-şi toată răspunderea istoriei şi se vede
obligat să o construiască în mod pozitiv, adică din punct de vedere
biblic; să o metamorfozeze intr-un suport în vederea Venirii, căci totdeauna
un glas strigă in deşert: "Pregatiti calea Domnului, drepte faceti
cărările Lui" {Matei 3, 3). "lspitirea Sfântului Antonie", în intelesul cel
mai înalt, pune in relief dinamismul Duhului care smulge existenta de
sub puterea demonică; victoria câştigată in deşert este mai răsunătoare
decât "triumful" Imperiului lui Constantin cel Mare. Retrăgându-se în
locurile pustii, monahii părăseau Imperiul prea apăsat de umbra compromisurilor.
Azi deşertul, "locuinta demonilor", se deplasează în chiar
inima popoarelor care "trăiesc în lume fără nădejde şi fără Dumnezeu"
(Efes. 2, 2). Călugării nu mai au nevoie să părăsească lumea şi orice
credincios îşi poate afla vocatia sa sub forma nouă a unui monahism
interiorizat. Problema omului eshatologic este pusă de istoria însăşi.