Ortodoxia - Paul Evdokimov

ESHATONUL SAU LUCRURILE DE PE UR~Ă
345
lăuntrul ei, nu este decât fenomenologia ei partială. La a doua venire a
Sa, Hristos nu va mai adăuga nimic, ci plineşte istoria în sensul că
Kenoza a luat sfârşit şi începe arătarea universală a măririi Sale.
Aceasta, în mod secret, umple de pe acum prezentul (Sanctus din Isaia
6, 3) şi, cu toate că îndreaptă privirile noastre înainte, ne obligă cu
aceeaşi tărie să luăm asupra noastră prezentul în care mântuirea se
efectuează foarte real. Aceasta este de fapt opera Duhului Sfânt, cu
ajutorul propovăduirii şi al Tainelor care continuă şi manifestă în orice
moment vizibilitatea istorică a lui Hristos.
Din acest punct de vedere, trebuie să spunem că istoria, fără să fie
determinată, totuşi nu este mai putin condiţionată de elemente care nu
sunt istorice. În adevăr, istoria nu este autonomă, ea are preistoria sa
edenică şi va avea şi o post-istorie în Împărăţie. Cea dintâi, trecând
prin istorie, se împlineşte în cea de-a doua. Aceste forte meta-istorice
trăiesc in istorie, lucrează şi-i conditionează sarcina ei. Se vede clar că
dacă eshatologia are postulatul său istoric omenesc, ea include şi participarea
cu totul specială a puterilor cereşti, îngereşti şi demonice.
Istoria nu poate dura nici fără sfârşit, dar nici nu se poate opri fără
rost. Soluţia sfârşitului ei se compune din elementul transcendent,
vointa Tatălui, şi din elementul imanent, maturizarea lăuntrică a istoriei
înseşi. Pe acest plan imanent, nu-i este dat omului să schimbe tema
existentei sale, să fugă de destinul său propriu; el nu poate decât cel
mult să schimbe semnul complexului istoric cu plus sau minus, în pozitiv
sau în negativ. O intelegem de indată ce ne dăm seama că in
Hristos istoria "s-a împlinit în întregime''. Împărăţia mesianică, ziua
învierii universale şi sfârşitul cel de pe urmă al parusiei culminează în
aceeaşi unică persoană a lui Hristos. El este Mesia şi El este Iahve,
Hristos şi Kyrios, Dumnezeu şi omul, începutul şi sfârşitul, iar sfârşitul
nu este nicidecum sfârşitul unei evoluţii, ci pliroma, împlinirea. Scopul
sfatului cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu a fost atins şi, dincolo
de uniunea ipostatică a dumnezeiescului şi omenescului, în Hristos nu
mai este nimic. Potrivit învăţăturii Părinţilor, Hristos înfăţişează
"începuturile" omenitătii indumnezeite, "toată frământătura fiind sfinţită
de aceste inceputuri"20. "El Şi-a însuşit natura omenească întreagă" -
"ca să o vindece în întregime"21. Este cel dintâi născut din făptura cea
nouă. De aici intelegem până la ce punct jstoria lumii se situează în
lăuntrul istoriei mântuirii, a istoriei BLc;ericii. In Taine, toate elementele
"eschaton-ului" sunt deja prezente şi active.
Succesiunii regresive a căderii (acolouthia), Dumnezeu i-a opus succesiunea
ordonată, ordinea progresivă prin dinamica lăuntrică, a mân-
20. Sfântul Grigorie de Nyssa, Adversus Apollinarem, P.G. 44, 1152 C.
21. Teodoret, Adv. haer., v, 11; P.G. 83, 492 A-B, 429 D.