Ortodoxia - Paul Evdokimov

66 ORTODOXIA
decât de dăruirea totală de sine însuşi altuia, nu mai este determinism,
ci este desfiinţarea oricărei forme de limitare egocentrică, sau posesivă,
fiindcă jertfa este însăşi formula libertăţii, în care culminează iubirea.
'Voi veti cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi" (Ioan 8,
3Z). Initial, în momentul când ne întâlnim cu adevărul, nu putem să-I
cunoaştem decât în mod liber, căci orice bine, dacă este impus cu
forta, se transformă în rău; în schimb, adevărul aduce un conţinut pozitiv
oricărei forme de libertate, o umple (Efeseni 4, 24), o îndreaptă şi,
cu aceasta, liberează în mod real. Libertatea încă negativă sau goală,
adică acel "a fi liber de", trece la libertatea pozitivă de "a fi liber pentru".
Ubertatea este forma adevărului, adică acel "cum" al său, iar acesta
este conţinutul libertăţii, adică "ce"-ul său. Da-că spunem că
continutul libertăţii constă în indiferenta alegerii, arbi\rariul - liberum
arbitrium -, în acest caz ea este lipsită de continut, căd acesta coincide
şi se identifică cu forma sa: libertatea liberă, arbitrariul pur. Pe de altă
parte continutul pozitiv: adevărul nu poate fi decât o chemare, o
invitaţie la "banchetul valorilor", invitatie care implică Virtualitatea unui
refuz posibil. De aceea, în Sfânta Scriptură, dreptatea, tsedeqa, in consecinţă
justificarea, nu are un inteles juridic; ea este simptomatică pentru
adevărul comuniunii noastre cu Dumnezeu, pentru iubirea reciprocă.
Credinta este acest da, adânc şi tainic, pe care omul îl spune la
obârşia fiintei sale; in acest caz, "omul se îndreptează prin credinţă"
(Romani 3, 28). În actul credintei, omul se lămureşte pe el însuşi, se
situează liber, hotărât şi total în obiectul credinţei sale: căci adevirul
religios, dreptatea sa îl confirmă, îl justifică. De îndată ce părăsim culmile
apofazei, raţiunea îşi aruncă plasa deformantă a propriilor sale
dimensiuni şi îngrădeşte misterul. Chiar prefixul prae, în praesdentia şi
praedestinatia, "încapsulează" înţelepciunea lui Dumnezeu în categoriile
timpului şi reduce întruparea numai la soteriologie (doctrlha mântuirii).
Dacă mai aplicăm şi legea cauzalităţii la dezlegarea misterului întrupării,
şi dacă punem prea apăsat accentul pe acea felix culpa drept cauză
instrumentală, atunci putem să intelegem ezitările Refonnatori!()r
(supralapsismun, când a fost vorba să recunoască libertatea în Adam,
chiar înainte de căderea sa. În cazul acesta, nu este oare Adam
arhetipul universal al lui Iuda, adică un simplu mecanism care se
declanşează implacabil şi grăbeşte actiunile lui Dumnezeu? Ubertatea
realizată apare, atunci, mai săracă in consecintele sale decât libertatea
neizbutită, căci, fără cu/pa, nu există nici întrupare. Întruparea este
redusă, astfel, numai la o metodă tehnică pentru mântuire.
În Răsărit, mărturia - destul de semnificativă - a Sfântului Isaac
Sirul (secolul vm ne aduce nu numai concepţia, ci şi experienta unui mare
ascet, ale cărui cuvinte evocă toată ariditatea deşertului, dar mai ales