George Calinescu- Enigma Otiliei.pdf

Enigma Otiliei
— A=a cred, c[ nu-i cunoa=te, spuse timid Weissmann,
dumnealor sunt ]n ani superiori.
St[nic[ privi ]ngrijorat la mo= Costache, c[tre care se
vede c[ afirmase c[ musafirii sunt prieteni de-ai lui Felix, =i
rectific[ repede:
— Ce-are-a face anul? Dumnealor, zise el c[tre mo=
Costache, merg de-a valma. Las[-i s[ glumeasc[.
Renun\`ndu-se la orice explica\ie, cei de fa\[ se purtar[
unii cu al\ii ca =i c`nd s-ar fi cunoscut. Felix nu-=i putea ]nchipui
ce-l determinase pe St[nic[ s[-i aduc[ ]n cas[ astfel de in=i.
Nu era probabil nici o explica\ie, afar[ de acea obi=nuit[, c[
St[nic[ era nevindecabil ]n a se amesteca ]n toate =i a provoca
cele mai absurde situa\ii, ca s[ stea de vorb[ cu toat[ lumea =i
s[ afle toate.
— Fuma\i, nu e a=a? ]ntreb[ St[nic[, =i apoi tot el r[spunse:
Cum s[ nu fuma\i?
Se pref[cu c[ se caut[ prin buzunare, apoi se scuz[:
— Sunt =i eu un boem ]n felul meu! Am crezut c[ am, dar
n-am! }ns[ „unchiul“ meu are un tutun tare, teribil! Numai nu-i
pentru domni=oare.
— +i de ce s[ nu fie pentru domni=oare? zise studenta de pe
fereastr[, b[l[b[nind picioarele =i relev`nd un glas gros.
— Auzi, scumpe unchiule? strig[ St[nic[. D[-ne, te rog,
pu\in[ mahorc[ de-a dumitale. A venit tinere\ea, studen\imea,
trebuie s-o s[rb[torim. E ]n joc onoarea nepotului dumitale =i
iubitului meu v[r, Felix.
Mo= Costache se f`st`ci, vru s[ spun[ ceva, dar St[nic[
nu-l l[s[:
— Nu te deranja, c[ =tiu eu unde-l \ii. }n chesea, pe scrin!
Disp[ru numaidec`t pe u=[. Costache, alarmat, voi s[
alerge =i el dup[ St[nic[, dar fu oprit de glasul domni=oarei
de la pian:
— Dar pentru cine \ii dumneata pianul [sta? Dumneata c`n\i?
R[gu=it de ]ngrijorare, b[tr`nul r[spunse cu glasul s[u
cel mai stins:
— C`nt[ fata mea!
301