George Calinescu- Enigma Otiliei.pdf

G. C[linescu
— }ns[, recunoa=te =i tu c[ totul e ciudat =i c[ cea mai tare
credin\[ =ov[ie=te. Te-ai dus la Paris =i ai stat at`ta vreme cu
Pascalopol. }n ce calitate? }l iube=ti? A crede asta ]nseamn[ s[
nu mai cred ]n vorbele tale. }n tot cazul, el trebuie s[ te
iubeasc[. Pentru mine, Otilia, ai ]nceput s[ devii o enigm[. +i
Pascalopol, =i eu suntem ]ndrept[\i\i s[ credem c[ ne iube=ti
=i, totu=i, nimeni nu =tie sigur. Te rog, Otilia, spune-mi sincer,
nu m[ face s[ suf[r! De ce te duci mereu cu Pascalopol, de ce
te por\i cu el ]n a=a fel ]nc`t s[-i treze=ti speran\ele?
Otilia se r[sucise ]ncet pe taburet =i c`nta la pian, f[r[
s[ r[spund[.
Felix l[s[ capul peste claviatur[, cu b[gare de seam[, ca
s[ nu r[neasc[ degetele ]nc[p[\`nate ale Otiliei, =i ]ngenunchind
l`ng[ ea, ]i cuprinse picioarele.
— Otilia, te rog, e adev[rat ce spune lumea, c[ te-ai logodit
cu Pascalopol?
Fata se uit[ bl`nd =i lung, cu ochii ei alba=tri, ]n ochii lui
Felix, =i spuse simplu =i lini=tit:
— Nu e adev[rat, Felix. Acum e=ti mul\umit?
— Ar trebui s[ fiu mul\umit, =i totu=i, este ceva care m[
las[ ]n ]ndoial[. Va s[ zic[, tu e=ti capabil[ s[ dai unui om ca
Pascalopol credin\a c[-l po\i iubi, f[r[ s[ fie adev[rat.
— Pascalopol, zise Otilia, pu\in cam iritat[, nu crede c[-l
iubesc. El se poart[ cu mine a=a cum s-a purtat de c`nd eram
mic[, de cinci ani. Mi s-ar p[rea curios s[ fie altfel. Am venit
acas[ vesel[, =i m[ ]ntristezi din nou.
— Otilia, regret[ Felix, iart[-m[, n-am voit s[ te sup[r.
|i-am spus cu sinceritate ce-am g`ndit ]n lipsa ta.
— Felix, implor[ Otilia, de ce nu vrei tu s[ fii cuminte? Am
at`tea s[-\i spun! Haide cu mine sus.
+i fata, apuc`ndu-l de m`n[, ca de obicei, ]l trase =i ]ncepu
s[ alerge cu el pe sc[ri ]n sus.
}n odaia Otiliei, pe pat, erau deschise dou[ geamantane
noi. Fata arunc[ cu furie toate lucrurile de deasupra, spre a
g[si ceva, =i ]n sf`r=it scoase un morman de cravate =i unul de
fotografii. Cravatele le arunc[ pe toate ]n jurul g`tului lui Felix,
330