Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
În amărăciunea sufletului său, se întreba adesea: „Oare acesta poate fi sfârșitul acestei lucrări
mari de reformă?” Alteori, în timp ce se ruga lui Dumnezeu cu ardoare, pacea se revărsa iarăși
peste inima lui. „Lucrarea nu este a mea, ci a Ta”, spunea el; „Tu nu vei permite să fie distrusă
de superstiție sau de fanatism”. Dar gândul de a rămâne încă multă vreme în afara luptei întro
astfel de criză a devenit de nesuportat. S-a hotărât să se reîntoarcă la Wittenberg.
A pornit fără întârziere în călătoria lui primejdioasă. Era sub interdicție imperială.
Dușmanii săi aveau libertatea să-i ia viața; iar prietenilor le era interzis să-l ajute sau să-l
adăpostească. Guvernul imperial luase cele mai aspre măsuri împotriva adepților lui. Dar el a
văzut că lucrarea Evangheliei era primejduită și în numele Domnului a ieșit fără teamă, să se
lupte pentru adevăr. Într-o scrisoare adresată prințului elector, după ce și-a expus planul de a
părăsi Wartburgul, Luther spunea: „Să fie cunoscut înălțimii voastre că eu mă duc la
Wittenberg sub o ocrotire mult mai înaltă decât aceea a prinților și a electorilor. Nu mă
gândesc să solicit sprijinul înălțimii voastre și, departe de a dori protecția voastră, aș dori mai
degrabă să vă ocrotesc eu. Dacă aș ști că înălțimea voastră ar putea sau ar vrea să mă
ocrotească, nu m-aș duce cu nici un chip la Wittenberg. Nu există nici o sabie care să ajute la
înaintarea acestei cauze. Numai Dumnezeu trebuie să facă totul, fără ajutorul și fără concursul
omului. Acela care are cea mai mare credință este cel care o va putea ocroti mai mult.” (Idem,
b. 9, cap. 8)
Într-o altă scrisoare, scrisă pe drumul către Wittenberg, Luther adăuga: „Sunt gata să intru
în dizgrația înălțimii voastre și în mânia lumii întregi. Nu sunt oare locuitorii Wittenbergului
oile mele? Nu mi i-a încredințat Dumnezeu mie? Și n-ar trebui oare, dacă este necesar, să mă
expun morții pentru ei? În afară de aceasta, eu mă tem că în Germania a izbucnit o grozavă
răzvrătire prin care Dumnezeu vrea să pedepsească națiunea noastră.” (Idem, b. 9, cap. 7)
Cu mare prudență și cu umilință, dar hotărât și statornic, a început să lucreze. „Prin
cuvânt”, spunea el, „trebuie să răsturnăm și să distrugem tot ce a fost întemeiat pe violență.
Nu mă voi folosi de forță împotriva celor superstițioși și necredincioși.... Nimeni nu trebuie
constrâns. Libertatea este însăși esența credinței.” (Idem b. 9, cap. 8) Curând se răspândi
vestea în Wittenberg că Luther se întorsese și urma să predice. Oamenii alergau din toate
părțile, iar biserica s-a umplut până la refuz. Urcând la amvon, a început să-i îndemne, să-i
mustre și să-i învețe cu multă înțelepciune și blândețe. Vorbind despre aceia care recurseseră
la măsuri violente pentru desființarea liturghiei, spunea:
„Liturghia este un lucru rău; Dumnezeu i S-a împotrivit și ar trebui să fie desființată; aș fi
dorit ca în toată lumea să fi fost înlocuită prin Cina Evangheliei. Însă nimeni nu trebuie să fie
despărțit de ea prin forță. Trebuie să lăsăm problema în mâinile Domnului. Cuvântul Său
trebuie să lucreze și nu noi. Și mă veți întreba de ce așa? Pentru că nu țin inimile oamenilor
în mâna mea, așa cum ține olarul lutul. Noi avem dreptul să vorbim; dar nu avem dreptul să
acționăm. Să predicăm; restul aparține lui Dumnezeu. Dacă aș folosi forța, ce aș câștiga?
Încruntare, formalitate, rânduieli omenești și fățărnicie. Dar n-ar fi nici o sinceritate a inimii,
115