Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
ascultat nenumăratele istorisiri relatate de preoți și călugări și a dus la îndeplinire toate
ceremoniile care erau cerute. Peste tot vedea scene care-l umpleau de uimire și dezgust. A
văzut că nelegiuirea se găsea la toate nivelurile clerului.
A auzit glume necuviincioase din gura prelaților și s-a umplut de dezgust la vederea
necuviinței lor îngrozitoare, chiar și în timpul slujbei. Amestecându-se printre călugări și
ceilalți oameni, a întâlnit depravare și risipă. Oriunde se întorcea, în locul sfințeniei găsea
pângărirea. „Nimeni nu-și poate închipui”, scria el, „câte păcate și fapte scandaloase sunt
înfăptuite la Roma; trebuie văzute și auzite pentru a fi crezute. De aceea se și spune de obicei:
«Dacă există un iad, atunci Roma este clădită pe el, ea este un abis din care ies tot felul de
păcate.»” (Idem, b.2, c.6)
Printr-o hotărâre recentă, papa făgăduise o indulgență tuturor acelora care vor urca pe
genunchi „scara lui Pilat”, pe care se spunea că a coborât Mântuitorul nostru atunci când a
părăsit sala de judecată a romanilor și care fusese adusă în mod miraculos de la Ierusalim la
Roma. Într-o zi, Luther urca cu evlavie aceste trepte, când deodată i s-a părut că aude un glas
ca un tunet care i-a zis: „Cel neprihănit va trăi prin credință”. (Romani 1, 17). A sărit în
picioare și s-a grăbit să părăsească acel loc de rușine și dezgust. Textul acesta nu și-a pierdut
niciodată influența asupra sufletului lui. De la data aceea a văzut mai clar decât oricând înainte
greșeala de a te încrede în faptele omenești pentru mântuire, cât și nevoia de credință continuă
în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschiși și nu aveau să mai fie închiși niciodată față
de amăgirile papalității. Când și-a întors fața de la Roma, el s-a întors și cu inima de la ea, iar
de la data aceea despărțirea s-a mărit până când a rupt toate legăturile cu biserica papală.
După reîntoarcerea de la Roma, Luther a primit din partea Universității din Wittenberg
gradul de doctor în teologie. Acum avea libertatea de a se consacra, ca niciodată mai înainte,
studiului Scripturilor pe care le iubea. El a făcut un vot solemn să studieze cu grijă și să predice
cu credincioșie Cuvântul lui Dumnezeu și nu părerile sau învățăturile papilor, în toate zilele
vieții lui. Începând de acum, el nu era numai călugăr sau profesor, ci un sol autorizat al Bibliei.
Fusese chemat ca păstor, pentru a hrăni turma lui Dumnezeu care flămânzea și înseta după
adevăr. Și astfel a declarat categoric că creștinii nu trebuiau să primească alte învățături decât
acelea care se întemeiază pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Aceste cuvinte loveau chiar în
temelia supremației papale. Ele cuprindeau principiul vital al Reformei.
Luther a văzut primejdia de a înălța teoriile omenești mai presus de Cuvântul lui
Dumnezeu. A atacat fără teamă necredința speculativă a scolasticilor și s-a împotrivit
filozofiei și teologiei care avuseseră multă vreme o influență covârșitoare asupra oamenilor.
A denunțat asemenea studii ca fiind nu numai fără valoare, dar și distrugătoare și a căutat să
întoarcă mințile ascultătorilor de la sofisticăriile filozofilor și ale teologilor la adevărurile
veșnice susținute de profeți și apostoli.
Prețioasă era solia pe care el o aducea mulțimilor dornice de a auzi cuvintele lui. Niciodată
mai înainte nu auziseră învățături ca acestea. Vestea cea bună a iubirii unui Mântuitor,
75