Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
lanț de peretele mănăstirii și adesea putea fi găsit acolo. Pe măsură ce i se adâncea convingerea
despre păcat, căuta prin propriile fapte să găsească iertare și pace. Ducea viața cea mai severă,
încercând prin posturi, priveghiuri și biciuiri să supună ceea ce era rău în natura lui, în care
viața de mănăstire nu-i adusese nici o ușurare. Nu se dădea înapoi de la nici o jertfă prin care
ar fi putut ajunge la acea curăție de inimă care să-l facă în stare să fie primit înaintea lui
Dumnezeu. „Am fost în adevăr un călugăr pios”, spunea el mai târziu, „și am urmat rânduielile
ordinului meu cu mai multă strictețe decât pot să exprim. Dacă vreun călugăr ar fi câștigat
cerul prin practicile călugărești, sunt sigur că eu aș fi fost îndreptățit la aceasta.... Dacă aș mai
fi continuat așa, mi-aș fi dus chinurile până la moarte” (Idem, b.2, cap.3). Ca urmare a acestei
discipline dureroase, și-a pierdut puterea și a suferit crize de epuizare, de pe urma cărora nu
și-a mai revenit pe deplin, niciodată. A ajuns în cele din urmă în pragul deznădejdii.
Când Luther socotea că totul este pierdut, Dumnezeu i-a ridicat un prieten și un ajutor.
Piosul Staupitz a luminat înțelegerea lui Luther pentru Cuvântul lui Dumnezeu și l-a îndemnat
să privească dincolo de sine, să înceteze a contempla pedeapsa veșnică pentru călcarea Legii
lui Dumnezeu și să privească la Isus, Mântuitorul lui iertător de păcate. „În loc să te chinuiești
cu privire la păcatele tale, aruncă-te în brațele Mântuitorului. Încrede-te în El, în neprihănirea
vieții Lui, în ispășirea prin moartea Lui. Ascultă-L pe Fiul lui Dumnezeu.... El S-a făcut om
ca să-ți dea asigurarea favorii divine”. „Iubește-L pe El, care te-a iubit întâi” (Idem, b.2, cap.
4). Astfel i-a vorbit acel sol al milei. Cuvintele lui au făcut o impresie adâncă asupra minții
lui Luther. După multe lupte cu rătăcirile pe care le cultivase multă vreme, a ajuns în stare să
înțeleagă adevărul, iar pacea a venit peste sufletul său tulburat.
Luther a fost hirotonit ca preot și a fost chemat de la mănăstire ca profesor la Universitatea
din Wittenberg. Aici s-a dedicat studiului Scripturilor în limbile originale. A început să
prezinte subiecte din Biblie; cartea Psalmilor, Evangheliile și Epistolele erau deschise
înțelegerii mulțimilor ce ascultau cu încântare. Staupitz, prietenul și superiorul lui, l-a
îndemnat să se urce la amvon și să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Luther a ezitat, simținduse
nevrednic să vorbească poporului în locul lui Hristos. Numai după o luptă îndelungată s-a
supus propunerilor prietenilor. Era deja puternic în Scripturi și harul lui Dumnezeu era peste
el. Elocvența lui i-a cucerit pe ascultători, claritatea și puterea cu care prezenta adevărul le
convingea mintea, iar zelul lui le mișca inimile.
Luther era încă un fiu devotat al bisericii papale și n-avea nici măcar un gând că ar ajunge
vreodată altfel. Dumnezeu, în providența Sa, l-a condus să viziteze Roma. A făcut călătoria
pe jos, găzduind la mănăstiri în drumul lui. La o mănăstire din Italia, a fost foarte uimit la
vederea bogăției, luxului și măreției de acolo. Înzestrați cu venituri princiare, călugării locuiau
în apartamente splendide, îmbrăcați în robe bogate și foarte costisitoare și hrăniți la mese
fastuoase. Cu o neliniște dureroasă, Luther a pus în contrast scena aceasta cu lepădarea de
sine și greutățile propriei vieți. Mintea i s-a încurcat. În cele din urmă a zărit în depărtare
cetatea așezată pe cele șapte coline. Atunci, cu o emoție profundă s-a aruncat la pământ,
exclamând: „Sfântă Romă, te salut!” (Idem, b.2, cap.6). A intrat în oraș, a vizitat bisericile, a
74