Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
— s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru mulți care doreau o reînviorare a lucrării lui
Dumnezeu, iar Odihna veșnică a sfinților și-a făcut lucrarea, conducând sufletele către
„odihna” care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.
O sută de ani mai târziu, într-un timp de mare întuneric spiritual, Whitefield și frații
Wesley au apărut ca purtători de lumină pentru Dumnezeu. Sub conducerea bisericii oficiale,
poporul Angliei alunecase într-o stare de decădere religioasă care abia se mai deosebea de
păgânism. O religie a naturii era studiul preferat al clerului și alcătuia o mare parte din teologia
lor. Clasele mai înalte își băteau joc de evlavie și se mândreau a fi mai presus decât ceea ce
numeau ei fanatism. Clasele de jos zăceau în ignoranță și josnicie, fiind dedate viciului, în
timp ce biserica nu avea curajul și nici credința să mai susțină cauza discreditată a adevărului.
Marea învățătură a îndreptățirii prin credință, atât de lămurit predicată de Luther, fusese
aproape cu totul pierdută din vedere și înlocuită cu principiul romano-catolic că mântuirea se
poate obține prin faptele bune ale omului. Whitefield și frații Wesley, care erau membri ai
bisericii oficiale, erau căutători sinceri ai harului lui Dumnezeu, dar fuseseră învățați că acesta
se putea asigura printr-o viață virtuoasă și prin păzirea rânduielilor religioase. Când Charles
Wesley s-a îmbolnăvit odată și presimțea că i se apropie sfârșitul, a fost întrebat pe ce se
întemeia nădejdea sa de viață veșnică. Răspunsul lui a fost: „Am făcut tot ce am putut pentru
a-L sluji pe Dumnezeu”. Când a văzut că prietenul care-i pusese întrebarea nu era mulțumit
cu răspunsul, Wesley gândea: „Cum adică, nu sunt oare eforturile mele un motiv suficient
pentru nădejde? Dacă vrea să-mi răpească străduințele, n-am nimic altceva în care să mă
încred”. (John Whitehead, Life of the Rev. Charles Wesley, p. 102). Atât de dens era
întunericul care cuprinsese biserica, ascunzând învățătura cu privire la ispășire, jefuindu-L pe
Hristos de slava Lui și abătând mințile oamenilor de la singura lor nădejde de mântuire —
sângele Răscumpărătorului răstignit.
Wesley și prietenii lui au fost conduși să înțeleagă că religia adevărată își are locul în inimă
și că Legea lui Dumnezeu acționează atât asupra cugetelor, cât și asupra cuvintelor și faptelor.
Convinși de nevoia sfințeniei inimii, ca și de a corectitudinii conduitei exterioare, ei au pornit
stăruitor spre o viață nouă. Prin eforturile cele mai stăruitoare, cu rugăciune, ei au încercat săși
supună inima firească. Ei trăiau o viață de renunțare de sine, de binefaceri și umilință, luând
cu mare strictețe și exactitate orice măsură pe care o socoteau că-i va ajuta să realizeze ceea
ce doreau foarte mult — acea sfințenie care putea asigura favoarea lui Dumnezeu. Dar n-au
câștigat ceea ce au sperat. Zadarnice au fost încercările lor de a se elibera de sub condamnarea
păcatului sau de a-i sfărâma puterea. Era aceeași luptă pe care Luther o dusese în chilia din
Erfurt. Aceeași problemă care-i chinuise sufletul. „Cum poate fi un om drept înaintea lui
Dumnezeu?” (Iov 9, 2)
Flăcările adevărului divin, care fuseseră stinse pe aproape toate altarele protestantismului,
urmau să fie reaprinse de la vechea făclie purtată prin veacuri de către creștinii din Boemia.
După Reformă, protestantismul în Boemia fusese călcat în picioare de hoardele Romei. Toți
157