Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
N-a fost nici o generație de francezi, în timpul acelei perioade lungi, care să nu-i fi văzut
pe ucenicii Evangheliei fugind dinaintea furiei nebune a prigonitorilor și ducând cu ei
inteligența, artele, hărnicia și ordinea, în care ei, ca o lege, excelaseră mai înainte, pentru a
îmbogăți țările în care și-au găsit azil. Și pe măsură ce îmbogățeau alte țări cu aceste daruri
bune, lipseau de ele propria țară. Dacă tot ce a fost alungat ar fi rămas în Franța, dacă în acești
trei sute de ani priceperea și hărnicia exilaților ar fi cultivat solul ei, dacă în timpul acestor
trei sute de ani măiestria și arta lor ar fi contribuit la dezvoltarea meșteșugurilor, dacă în timpul
acestor trei sute de ani geniul lor creator și puterea lor analitică i-ar fi îmbogățit literatura și i-
ar fi dezvoltat știința, dacă înțelepciunea lor ar fi călăuzit consiliile ei, curajul lor ar fi purtat
luptele ei, echitatea lor ar fi modelat legile ei, iar religia Bibliei ar fi întărit inteligența și ar fi
călăuzit conștiința poporului ei, cât de mare ar fi fost gloria Franței! Ce țară mare, prosperă și
fericită ar fi fost ea, un model pentru toate națiunile!
„Dar un fanatism orb și încăpățânat i-a alungat de pe pământul ei pe toți învățătorii virtuții,
toți apărătorii ordinii, pe toți susținătorii sinceri ai tronului; ea a spus bărbaților care ar fi făcut
din țara lor «o slavă și un renume» pe pământ: «Alegeți între rug și exil!» În cele din urmă,
ruina statului a fost totală; n-a mai rămas conștiință care să fie proscrisă, nici religie care să
fie târâtă la rug și nici patriotism care să fie exilat.” (Wylie, b.13, cap.20). Iar Revoluția, cu
toate ororile ei, a fost consecința tragică. „Plecarea hughenoților a fost marcată în Franța de o
decădere generală. Orașe meșteșugărești înfloritoare au decăzut, regiuni fertile s-au
transformat în adevărate pustietăți, stagnarea intelectuală și decăderea morală au urmat unei
perioade de progres neobișnuit. Parisul a devenit un vast azil pentru săraci și s-a apreciat că,
la izbucnirea Revoluției, două sute de mii de săraci cerșeau pâinea din mâna regelui. Numai
iezuiții prosperau într-o țară în plină decădere și conduceau cu o tiranie groaznică bisericile și
școlile, închisorile și galerele”.
Evanghelia ar fi adus Franței soluția acelor probleme politice și sociale care dădeau de
lucru clerului, regelui și legiuitorilor ei și care, în cele din urmă, au aruncat națiunea în anarhie
și ruină. Dar sub stăpânirea Romei poporul a uitat binecuvântatele lecții de jertfire de sine și
de iubire neegoistă ale Mântuitorului lor. Oamenii fuseseră îndepărtați de la practicarea
sacrificiului de sine pentru binele altora. Cel bogat nu mai primea nici o mustrare pentru
apăsarea săracului, iar săracul nu găsea nici un ajutor în sărăcia și degradarea lui. Egoismul
celor bogați și puternici devenise din ce în ce mai bătător la ochi și mai apăsător. Timp de
veacuri, lăcomia și imoralitatea nobilimii au dus la exploatarea nemiloasă a țăranului. Cel
bogat nedreptățea pe cel sărac, iar săracul îl ura pe bogat.
În multe provincii proprietățile erau deținute de nobilime, iar clasele muncitoare lucrau
pământul în arendă; acestea erau la discreția stăpânilor lor și erau obligate să se supună
pretențiilor lor exagerate. Povara susținerii atât a statului, cât și a bisericii cădea asupra
claselor mijlocii și de jos, care erau greu apăsate de către autoritățile civile și de cler. „Bunul
plac al nobililor era considerat ca lege supremă; fermierii și țăranii puteau muri de foame, căci
asupritorilor nu le păsa de acest lucru. Poporul era silit ca la orice mișcare să țină seama de
173