Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
Vechiului Testament. Trebuie ca urmașii lui Hristos să aibă o credință inteligentă nu numai
pentru ei, ci și pentru a putea duce lumii cunoștința despre Hristos. Și, ca prim pas în
răspândirea acestei cunoștințe, Isus i-a îndreptat pe ucenici către „Moise și toți proorocii”.
Aceasta era mărturia dată de Mântuitorul înviat cu privire la valoarea și importanța
Scripturilor Vechiului Testament.
Ce schimbare s-a produs în inimile ucenicilor când au privit încă o dată fața iubită a
Mântuitorului! (Luca 24, 32). Într-un sens mai deplin și mai desăvârșit decât înainte, ei „L-au
găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege și prooroci”. Nesiguranța, chinul și disperarea
au făcut loc unei certitudini desăvârșite, unei credințe neumbrite. Nu e de mirare că după
înălțarea Sa ei „erau continuu în templu lăudându-L și binecuvântându-L pe Dumnezeu”.
Oamenii, știind numai despre moartea infamă a Mântuitorului, se așteptau să vadă pe fața lor
expresia amărăciunii, a confuziei și a înfrângerii; dar au văzut bucurie și biruință. Ce pregătire
primiseră acești ucenici pentru lucrarea care le stătea înainte! Ei trecuseră prin cele mai adânci
încercări care fuseseră posibile în experiența lor și au văzut cum, atunci când orice viziune
omenească era pierdută, Cuvântul lui Dumnezeu se împlinise triumfând. De aici înainte ce
putea slăbi credința și ce putea răci zelul iubirii lor? În cea mai aprigă durere, ei avuseseră „o
mângâiere puternică”, o nădejde care era ca „o ancoră a sufletului, tare și neclintită” (Evrei 6,
18.19). Ei fuseseră martori ai înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu și erau încredințați că „nici
moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele
viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, și nici o altă făptură” nu erau în stare să-i despartă
„de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, Domnul nostru”. „În toate aceste lucruri,
spuneau ei, suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8, 38.39.37).
„Cuvântul lui Dumnezeu dăinuiește în veac.” (1 Petru 1, 25). „Și cine ne osândește? Hristos
a murit, mai mult, El a înviat și este chiar la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi.”
(Romani 8, 34)
„Poporul Meu”, zice Domnul, „nu va mai fi niciodată de ocară”. (Ioel 2, 26). „Seara vine
plânsul iar dimineața vine veselia.” (Psalmii 30, 5). Când în ziua învierii acești ucenici s-au
întâlnit cu Mântuitorul, inimile lor ardeau în ei când ascultau cuvintele Sale; când au văzut
fruntea, mâinile și picioarele care fuseseră zdrobite pentru ei, când, înainte de înălțarea Sa,
Isus i-a condus afară din Betania, și ridicându-și mâinile în semn de binecuvântare, le-a
poruncit: „Mergeți în toată lumea și predicați Evanghelia”, adăugând: „Iată, că Eu sunt cu voi
întotdeauna” (Marcu 16, 15; Matei 28, 20); când în Ziua Cincizecimii Mângâietorul făgăduit
a coborât și a fost dată putere de sus, iar sufletele credincioșilor au tresărit de conștiența
prezenței Domnului lor înălțat, atunci, chiar dacă, asemenea Lui, ar fi trebuit să treacă prin
sacrificiu și martiraj, ei nu ar fi dat slujirea Evangheliei harului Său și „coroana neprihănirii”,
care va fi primită la venirea Sa, pentru slava unui tron pământesc care fusese nădejdea de la
început a uceniciei lor. El, care „va face cu mult mai mult decât putem noi cere sau gândi”,
le-a acordat părtășia suferințelor Sale, comunicarea bucuriei Sale, „bucuria de a aduce multe
219