Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
„Chiar în vremea aceea, a fost batjocorită o icoană a fecioarei la colțul unei străzi.” S-a
produs o mare agitație în oraș. Mulțimi de oameni s-au adunat în locul acela ca să-și exprime
indignarea și mâhnirea. Însuși împăratul era profund mișcat. Aceasta era o situație pe care
călugării o puteau întoarce în favoarea lor și s-au grăbit să tragă foloase. „Acestea sunt roadele
învățăturii lui Berquin”, strigau ei. „Totul este gata să fie distrus — religia, legile și chiar
tronul — de către această conspirație lutherană.” (Idem, b.13, cap.9)
Berquin a fost iarăși arestat. Regele a plecat din Paris, iar călugării au fost lăsați astfel săși
aducă planul la îndeplinire. Reformatorul a fost cercetat și condamnat la moarte și, pentru
ca Francisc să nu mai intervină în favoarea lui, sentința a fost executată chiar în ziua în care a
fost pronunțată. La amiază, Berquin era condus spre locul execuției. O mulțime imensă se
adunase să fie martoră la acest eveniment și mulți au văzut cu uimire și cu presimțiri triste că
victima fusese aleasă din cea mai bună și mai curajoasă dintre familiile nobile din Franța.
Uimirea, indignarea, batjocura și ura amară întunecau fețele acelei mulțimi furioase; dar pe o
singură față nu se vedea nici o umbră. Gândurile martirului erau departe de scena aceea plină
de frământare; el era conștient numai de prezența Domnului Său.
Nu lua în seamă nimic; nici carul mizerabil în care era dus, nici fețele aspre și
respingătoare ale persecutorilor lui și nici moartea groaznică la care mergea. Acela care
trăiește, care a fost mort și care este viu în vecii vecilor, care are cheile morții și ale locuinței
morților era alături de el. Fața lui Berquin radia de lumina și pacea cerului. Se îmbrăcase cu
o haină frumoasă, purtând „o pelerină de catifea, o jiletcă de satin și damasc și pantaloni
auriți”. (D’Aubigne, History of the Reformation in Europa in the Time of Calvin, b.2, cap.16).
Era pe punctul de a-și mărturisi credința înaintea Împăratului împăraților și a universului care
stătea ca martor și nici un murmur nu trebuia să-i întunece bucuria.
În timp ce procesiunea înainta încet pe străzile aglomerate, oamenii observau cu uimire
pacea neumbrită de nor a sufletului său, triumful plin de bucurie din priviri și comportamentul
său. „El este”, spuneau ei, „ca unul care stă într-un templu și meditează la lucrurile sfinte.”
(Wylie, b.13, cap.9) La rug, Berquin a încercat să adreseze câteva cuvinte poporului; dar
călugării, temându-se de cuvântul său, au început să strige, ostașii să zăngăne armele, astfel
că larma lor a acoperit glasul martirului. În felul acesta, în anul 1529, cea mai înaltă autoritate
literară și ecleziastică a Parisului cultivat „a dat gloatelor din anul 1793 exemplul mârșav de
a înăbuși pe eșafod cuvintele sacre ale unui muribund.” (Idem, b.13, cap.9)
Berquin a fost strangulat, iar corpul i-a fost mistuit de flăcări. Vestea morții sale a provocat
o mare întristare prietenilor Reformei din toată Franța. Dar exemplul lui n-a fost uitat. „Și noi
suntem gata”, spuneau martorii adevărului, „să mergem cu bucurie la moarte, ațintindu-ne
privirea către viața ce va să vie”. (D’Aubigne, History of the Reformation in Europe in the
Time of Calvin, b.2, cap.16)
În timpul persecuției din Meaux, învățătorilor credinței reformate li s-a luat dreptul de a
predica și ei au plecat în alte locuri. Lefevre după un timp pleacă în Germania. Farel s-a
134