Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
Farel era convins că a găsit în Calvin pe acela care se putea uni cu el în această lucrare. În
numele lui Dumnezeu, l-a implorat pe tânărul evanghelist să rămână și să lucreze acolo.
Calvin s-a dat înapoi îngrozit. Timid și iubitor de pace, evita legătura cu spiritul îndrăzneț,
independent și chiar violent al locuitorilor din Geneva. Sănătatea lui firavă împreună cu
deprinderile lui de a studia îl făceau să se retragă. Crezând că prin pana lui ar putea servi mult
mai bine cauza Reformei, dorea să găsească un loc liniștit pentru studiu și de acolo, prin scris,
să instruiască și să întărească bisericile. Dar sfatul solemn al lui Farel i-a venit ca o chemare
din cer și el n-a îndrăznit să o refuze. „I s-a părut”, spunea el, „că mâna lui Dumnezeu s-a
coborât din cer, că l-a prins și l-a țintuit irevocabil de locul pe care era atât de nerăbdător să-l
părăsească.” (D’Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.9,
cap.17)
În timpul acesta, primejdii mari amenințau cauza protestantă. Anatemele papei fulgerau
împotriva Genevei și națiuni puternice o amenințau cu distrugerea. Cum urma să reziste acest
oraș mic în fața ierarhiei papale, care deseori îi silise pe regi și împărați să se supună? Cum
se putea împotrivi armatelor marilor cuceritori ai lumii? În întreaga creștinătate,
protestantismul era amenințat de dușmani redutabili. După ce primele biruințe asupra
Reformei au trecut, Roma adusese forțe noi, nădăjduind să-și desăvârșească distrugerea. În
vremea aceea a fost creat ordinul iezuiților, cel mai tiran, cel mai lipsit de conștiință și puternic
dintre toți apărătorii papalității. Călugării acestui ordin erau cu totul izolați de orice fel de
legături pământești și interese omenești, morți față de cerințele afecțiunii naturale, cu rațiunea
și conștiința complet înăbușite, ei nu cunoșteau nici o regulă, nici o legătură, în afară de aceea
a ordinului lor, și nici o datorie în afară de aceea a extinderii puterii lui . Evanghelia lui Hristos
i-a făcut în stare pe aderenții ei să facă față primejdiei și să suporte suferințele, fără să se
descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei și a sărăciei, ca să înalțe steagul adevărului,
făcând față scaunului de tortură, temniței și rugului. Pentru a lupta împotriva acestor forțe,
iezuismul îi inspira pe urmașii lui cu un fanatism care-i făcea în stare să îndure și ei primejdii
asemănătoare ca să opună puterii adevărului toate mijloacele de amăgire. N-a existat o crimă
mai oribilă pe care să n-o săvârșească, nici o amăgire josnică pentru a o practica, nici o
prefăcătorie prea perfidă la care să nu recurgă. Legați prin jurământ pentru o sărăcie și
umilință continuă, ei aveau scopul de a câștiga bogăție și putere, ca să fie devotați înăbușirii
protestantismului și restabilirii supremației papale.
Ca membri ai ordinului lor, aveau un aparent veșmânt de sfințenie, vizitând închisori și
spitale, ajutându-i pe bolnavi și pe săraci, mărturisind că au renunțat la lume și purtând numele
sfânt al lui Isus care a venit să facă binele. Însă, sub această înfățișare exterioară fără reproș,
se ascundeau adesea planurile cele mai josnice și criminale. Un principiu fundamental al
ordinului era acela că scopul scuză mijloacele. Și în virtutea acestui principiu, minciunile,
furturile, jurămintele false, asasinatele erau nu numai scuzate, dar erau și recomandate atunci
când slujeau interesele bisericii. Sub diverse deghizări, iezuiții își croiau drum în funcții de
stat, devenind chiar consilieri ai regelui și conducând astfel politica națiunilor. Deveneau
144