Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
lor, încât nu simt nevoia să-L caute cu umilință pe Dumnezeu pentru a fi conduși la adevăr.
În timp ce se mândresc cu iluminarea lor, ei nu cunosc nici Scripturile și nici puterea lui
Dumnezeu. Ei trebuie să aibă unele mijloace pentru a-și liniști conștiința și caută ceea ce este
mai puțin spiritual și umilitor. Ceea ce doresc ei este o metodă de a-L uita pe Dumnezeu, dar
care să treacă drept o metodă de a-și aminti de El. Papalitatea este pregătită să facă față tuturor
acestor nevoi. Ea este pregătită pentru cele două categorii de oameni, care cuprind aproape
întreaga lume — aceia care doresc să fie mântuiți prin meritele lor și aceia care ar vrea să fie
mântuiți în păcatele lor. Acesta este secretul puterii ei.
O vreme de mare întuneric intelectual s-a dovedit a fi favorabilă succesului papalității. Se
va dovedi totuși că o vreme de mare lumină intelectuală este în aceeași măsură favorabilă
succesului ei. În veacurile trecute, când oamenii nu aveau Cuvântul lui Dumnezeu și nu
cunoșteau adevărul, ochii le-au fost legați și mii au fost prinși în laț, nevăzând plasa întinsă
pentru picioarele lor. În această generație, sunt mulți ai căror ochi sunt orbiți de strălucirea
speculațiilor omenești, „știință pe nedrept numită astfel”; ei nu văd plasa și intră în ea de parcă
ar fi legați la ochi. Dumnezeu a intenționat ca puterile intelectuale ale omului să fie socotite
ca un dar de la Făcătorul lor și să fie folosite în slujba adevărului și a neprihănirii; dar când se
cultivă mândria și ambiția, iar oamenii își înalță propriile teorii mai presus de Cuvântul lui
Dumnezeu, atunci inteligența poate produce mai multă pagubă decât neștiința. În felul acesta,
știința falsă din zilele noastre, care subminează credința în Biblie, se va dovedi tot atât de
plină de reușită în pregătirea căii pentru primirea papalității, cu formele ei plăcute, așa cum
lipsa de cunoaștere a deschis calea pentru dezvoltarea ei în evul mediu.
În mișcările care se dezvoltă acum în Statele Unite, cu scopul de a asigura sprijinul statelor
în favoarea instituțiilor și a practicilor bisericii, protestanții merg pe calea papalității. Ba mai
mult, ei deschid ușa ca papalitatea să-și recâștige, în America protestantă, supremația pe care
a pierdut-o în Lumea Veche. Și ceea ce dă o mai mare însemnătate acestei mișcări este faptul
că principala țintă care se urmărește este impunerea păzirii duminicii — o practică ce-și are
originea în Roma și pe care ea o pretinde ca semn al autorității sale. Acesta este spiritul
papalității — spiritul de conformare la practicile lumești, venerarea tradițiilor omenești mai
presus de poruncile lui Dumnezeu — care pătrunde în bisericile protestante și le conduce să
facă aceeași lucrare de înălțare a duminicii, lucrare pe care papalitatea a făcut-o înaintea lor.
Dacă cititorul vrea să înțeleagă mijloacele ce vor fi folosite în lupta care se apropie cu
grăbire, nu are decât să revadă raportul despre mijloacele pe care Roma le-a folosit pentru
același scop în veacurile trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care papistașii și protestanții
uniți vor proceda cu aceia care leapădă dogmele lor, să cerceteze spiritul pe care Roma l-a
manifestat față de Sabat și de apărătorii lui. Edictele regale, conciliile generale și rânduielile
bisericii, susținute de puterea pământească, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a
atins poziția de cinste în lumea creștină. Prima măsură publică ce impune păzirea duminicii a
fost legea emisă de Constantin (anul 321 d.Hr.; vezi notele suplimentare). Acest edict le cerea
orășenilor să se odihnească în „venerabila zi a soarelui”, dar le îngăduia țăranilor să-și
360