Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
Mărturisirea religiei fiind condiția votului și a deținerii unei slujbe, mulți, mânați numai din
motive politice, s-au unit cu biserica fără să-și schimbe inima. În felul acesta, bisericile au
ajuns să fie formate într-o mare măsură din persoane nepocăite; și chiar printre slujitorii
bisericii erau unii care nu numai că susțineau învățături rătăcite, dar nu cunoșteau nici puterea
înnoitoare a Duhului Sfânt. Din nou s-au demonstrat consecințele nefaste, prea adesea văzute
în istoria bisericii din zilele lui Constantin și până în prezent, ale încercării de a clădi cu
ajutorul statului, de a face apel la puterea pământească pentru sprijinirea Evangheliei Aceluia
care declarase: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”. (Ioan 18, 36). Unirea bisericii cu
statul, în oricât de mică măsură, chiar dacă pare că aduce lumea mai aproape de biserică, în
realitate aduce biserica mai aproape de lume.
Marele principiu apărat cu atâta noblețe de Robinson și de Roger Williams, că adevărul
este în continuu progres și că orice creștin trebuie să fie gata a primi toată lumina care poate
străluci din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, a fost pierdut din vedere de către urmașii lor.
Bisericile protestante din America — precum și cele din Europa — atât de mult favorizate de
primirea binecuvântărilor Reformei, n-au mai înaintat pe calea ei. Cu toate că, din timp în
timp, s-au ridicat oameni credincioși pentru a vesti adevărul cel nou și pentru a demasca
rătăcirea cultivată vreme îndelungată, majoritatea, asemenea iudeilor din zilele lui Hristos sau
ca papistașii din timpul lui Luther, s-au mulțumit să creadă așa cum au crezut părinții lor și să
trăiască așa cum au trăit ei. De aceea religia a degenerat iarăși în formalism; iar rătăcirile și
superstițiile ar fi fost înlăturate dacă biserica ar fi continuat să meargă în lumina Cuvântului
lui Dumnezeu așa au fost păstrate și cultivate. În felul acesta spiritul inspirat de Reformă a
dispărut treptat, până când a ajuns să fie nevoie de o reformă aproape tot atât de mare în
bisericile protestante cum fusese nevoie și în biserica Romei din timpul lui Luther. Exista
același spirit lumesc, aceeași toropeală spirituală, un respect asemănător față de părerile
oamenilor, substituind teoriile oamenilor învățăturilor Cuvântului lui Dumnezeu.
Răspândirea largă a Bibliei în prima parte a secolului al XIX-lea împreună cu marea
lumină răspândită asupra lumii n-a fost urmată de o înaintare corespunzătoare în cunoașterea
adevărului descoperit sau în viața religioasă practică. Satana nu mai putea, ca în veacurile
trecute, să țină Cuvântul lui Dumnezeu departe de popor; el fusese pus la îndemâna tuturor,
dar pentru a-și aduce planul la îndeplinire, i-a făcut pe mulți să-i acorde o mică valoare.
Oamenii au neglijat să cerceteze Scripturile și în felul acesta au continuat să primească
interpretări false și să cultive învățături care nu-și aveau temeiul în Biblie.
Văzând nereușita eforturilor lui de a zdrobi adevărul, prin persecuție, Satana a recurs din
nou la planul de compromis care dusese la marea apostazie și la formarea bisericii Romei. El
i-a făcut pe creștini să se unească acum nu cu păgânii, ci cu aceia care, prin devoțiunea lor
față de lucrurile lumii acesteia, se dovedeau a fi tot atât de adevărați idolatri ca și închinătorii
la chipuri cioplite. Urmările acestor alianțe nu erau mai puțin dăunătoare acum decât în
primele veacuri; mândria și extravaganța erau cultivate sub masca religiei, iar bisericile au
devenit corupte. Satana a continuat să pervertească învățăturile Bibliei, iar tradițiile, care
185