Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
muritor, lipsit de frumusețe, odinioară întinat de păcat, devine desăvârșit, frumos și nemuritor.
Toate defectele și diformitățile sunt lăsate în mormânt. Readuși la pomul vieții, în Edenul
multă vreme pierdut, cei mântuiți „vor crește” (Maleahi 4, 2) la statura deplină a neamului
omenesc, în slava lui de la început. Ultima rămășiță a blestemului păcatului va fi îndepărtată
și cei credincioși ai lui Hristos se vor arăta „în frumusețea Domnului Dumnezeului nostru”,
la minte, la suflet și la trup, reflectând chipul desăvârșit al Domnului lor. O, minunată
mântuire! Mult discutată, mult așteptată, contemplată cu o anticipație înflăcărată, dar
niciodată înțeleasă pe deplin.
Neprihăniții cei vii sunt schimbați „într-o clipă, într-o clipeală din ochi”. La glasul lui
Dumnezeu, ei au fost glorificați; acum sunt făcuți nemuritori și, împreună cu sfinții înviați,
sunt răpiți să-L întâlnească pe Domnul lor în văzduh. Îngerii îi „adună pe cei aleși din cele
patru vânturi, de la o margine a cerului, până la cealaltă”. Copilașii sunt purtați de îngerii sfinți
și dați în brațele mamelor lor. Prieteni multă vreme despărțiți prin moarte sunt uniți pentru a
nu se mai despărți niciodată și, cu cântări de bucurie, se înalță împreună spre cetatea lui
Dumnezeu.
De fiecare parte a carului de nori sunt aripi și sub ele sunt roți vii; și, în timp ce carul se
înalță, roțile strigă: „Sfânt”, iar aripile, în timp ce se mișcă, strigă: „Sfânt”, iar suita de îngeri
strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu Atotputernic”. Iar cei răscumpărați strigă:
„Aleluia!” în timp ce carul înaintează către Noul Ierusalim.
Înainte de a intra în cetatea lui Dumnezeu, Mântuitorul acordă urmașilor Săi emblemele
biruinței și îi învestește cu însemnele rangului lor împărătesc. Rândurile strălucitoare sunt
aliniate în careu în jurul regelui lor, a cărui statură se înalță maiestuoasă, mai presus de sfinți
și de îngeri, a cărui față strălucește asupra lor plină de dragoste binevoitoare. Privirea tuturor
din oastea nenumărată a celor răscumpărați este ațintită asupra Lui, fiecare ochi privește slava
Aceluia a cărui „față a fost schimonosită mai mult decât a oricărui om, iar chipul Său mai
mult decât al fiilor oamenilor”. Pe capul biruitorilor, Isus, cu propria mână, pune coroana de
slavă. Pentru fiecare este câte o coroană, purtând noul său nume (Apocalipsa 2, 17) și
inscripția „sfințit Domnului”. În fiecare mână este pusă ramura de palmier a biruitorului și
harpe strălucitoare. Apoi, când îngerii care conduc ating coardele, orice mână atinge coardele
harpelor cu pricepere, producând o muzică dulce, în tonuri melodioase și bogate. O încântare
de nespus pune stăpânire pe toate inimile și toate glasurile se înalță în laudă plină de
recunoștință: „A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său și a
făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava și puterea în
vecii vecilor!” (Apocalipsa 1, 5.6).
În fața mulțimii răscumpărate este Cetatea Sfântă. Isus deschide larg porțile de mărgăritar
și popoarele care au păzit adevărul intră prin ele. Acolo privesc Paradisul lui Dumnezeu,
căminul lui Adam, în puritatea lui. Apoi glasul Acela, mai bogat decât orice muzică ce a atins
vreodată o ureche muritoare, se aude zicând: „Lupta voastră s-a sfârșit”. „Veniți,
406