Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
introducă reforma adevărată. „Acela care are acest spirit”, spunea Münzer, „are credința
adevărată, chiar dacă n-ar fi văzut niciodată Scripturile în viața lui.” (Idem, b. 10, cap. 10)
Învățătorii fanatici se lăsau stăpâniți de impresii, socotind orice gând sau pornire ca fiind
glasul lui Dumnezeu. Ca urmare au căzut în mari extreme. Unii dintre ei și-au ars Bibliile,
chiar exclamând: „Litera omoară, dar Duhul dă viață”. Învățătura lui Münzer făcea apel la
dorința oamenilor după ceva miraculos, în timp ce le hrănea mândria, punând, în realitate,
ideile și părerile oamenilor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. Învățăturile lui erau primite
de mii de credincioși. În curând, a condamnat orice ordine din serviciul divin public și a
declarat că a asculta de prinți însemna a încerca să-L slujești atât pe Dumnezeu, cât și pe
Belial.
Mintea oamenilor care începuseră să respingă jugul papalității a început să-și piardă
răbdarea și sub restricțiile autorității civile. Învățăturile revoluționare ale lui Münzer, care
susținea că sunt aprobate de cer, i-au condus să iasă de sub orice control și să dea curs
prejudecăților și pornirilor lor. Au urmat scenele cele mai grozave de răzvrătire și violență,
iar câmpiile Germaniei au fost stropite de sânge.
Agonia sufletească pe care Luther o trăise odinioară la Erfurt apăsa asupra lui acum cu o
putere îndoită, când vedea urmările fanatismului puse pe seama Reformei. Prinții papistași
declarau — și mulți erau gata să creadă declarația — că răscoala era rodul legitim al
învățăturilor lui Luther. Cu toate că această acuzație nu avea nici cel mai slab temei, a provocat
o mare amărăciune reformatorului. Era peste puterile lui să suporte ca adevărul să fie astfel
disprețuit, fiind pus laolaltă cu cel mai josnic fanatism. Pe de altă parte, conducătorii răscoalei
îl urau pe Luther deoarece el nu numai că se împotrivea învățăturilor lor și combătuse
pretențiile lor de inspirație divină, dar îi mai declarase și rebeli față de autoritățile civile.
Pentru a se răzbuna, ei l-au acuzat ca fiind un impostor. Se părea că aruncaseră asupra lui atât
vrăjmășia prinților, cât și a poporului.
Romaniștii tresăltau, așteptând să fie martorii unei apropiate prăbușiri a Reformei; ei îl
acuzau pe Luther chiar și pentru greșelile pe care el încercase cu atâta stăruință să le îndrepte.
Partida fanaticilor, prin susținerea mincinoasă că fuseseră tratați cu o mare nedreptate, avea
succes în câștigarea simpatiilor unei mari clase de oameni și, așa cum se întâmplă totdeauna
cu aceia care apucă pe o cale rea, au ajuns să fie priviți ca martiri. În felul acesta, aceia care
au folosit toată puterea lor împotriva Reformei erau compătimiți și lăudați ca victime ale
cruzimii și ale persecuției. Această lucrare era de la Satana, mânată de același spirit de
răscoală care s-a manifestat pentru prima oară în ceruri.
Satana căuta continuu să-i amăgească pe oameni și să-i facă să numească păcatul
neprihănire, și neprihănirea să o considere păcat. Cât succes a avut această lucrare! De câte
ori mustrarea și dezaprobarea sunt aruncate asupra slujitorilor credincioși ai lui Dumnezeu,
deoarece ei stau fără teamă în apărarea adevărului! Oamenii care nu sunt altceva decât agenții
lui Satana sunt lăudați, lingușiți și priviți chiar ca martiri, în timp ce aceia care trebuiau
117