Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
nelegiuiți ar arăta ura lui Dumnezeu față de păcat, ca fiind un rău care ruinează pacea și
ordinea universului. Ce blasfemie grozavă! Ca și când ura lui Dumnezeu față de păcat este un
motiv ca el să fie perpetuat. Căci, după învățăturile acestor teologi, continuarea chinurilor fără
nădejde de milă își scot din minți victimele nenorocite și, când își revarsă mânia în blesteme
și hulă, ei măresc continuu povara de vinovăție. Slava lui Dumnezeu nu este nicidecum sporită
prin perpetuarea creșterii continue a păcatului de-a lungul veacurilor veșnice.
Era mai presus de puterea minții omenești să aprecieze răul care a fost produs de această
rătăcire a chinurilor veșnice. Religia Bibliei, plină de dragoste și de bunătate și abundând în
milă, este întunecată de superstiție și îmbrăcată în groază. Când ne dăm seama în ce culori
false a înfățișat Satana caracterul lui Dumnezeu, să ne mai mirăm oare că milostivul nostru
Creator este de temut, de groază și chiar urât de oameni? Concepțiile înspăimântătoare despre
Dumnezeu, care sunt răspândite în toată lumea prin învățăturile de la amvoane, au dat naștere
la mii, ba chiar milioane de sceptici și de necredincioși.
Teoria chinurilor veșnice este una dintre învățăturile rătăcite, care constituie vinul
nelegiuirii Babilonului, din care el dă să bea popoarelor (Apocalipsa 14, 8; 17, 2). Fără
îndoială, este o taină cum au primit slujitorii lui Hristos această rătăcire și au predicat-o de la
amvoanele sfinte. Ei au primit-o de la Roma, așa cum au primit și sabatul neadevărat. Este
adevărat că a fost susținută de oameni mari și buni; dar lumina cu privire la acest subiect nu
le-a fost descoperită asemenea nouă. Ei au fost răspunzători numai pentru lumina care a
strălucit în vremea lor; noi suntem răspunzători pentru aceea care strălucește în vremea
noastră. Dacă ne întoarcem de la mărturia Cuvântului lui Dumnezeu și primim învățături
rătăcite numai pentru că părinții noștri le-au învățat, cădem sub aceeași condamnare
pronunțată asupra Babilonului; noi bem din vinul desfrânării ei.
O mare categorie de oameni, pe care învățătura despre chinurile veșnice îi revoltă, sunt
conduși către o rătăcire opusă acesteia. Ei văd că Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca o
ființă a iubirii și milei și nu pot crede că El încredințează făpturile Sale focului unui iad care
este veșnic. Dar, susținând că sufletul este nemuritor de la natură, nu văd o altă alternativă, ci
doar să ajungă la concluzia că toată omenirea va fi în cele din urmă mântuită. Mulți privesc
amenințările Bibliei ca fiind destinate numai să-i îngrozească pe oameni, determinându-i să
asculte, dar nu ca să fie împlinite literal. Astfel, păcătosul poate trăi în plăceri egoiste,
disprețuind cererile lui Dumnezeu, și cu toate acestea așteaptă să fie în cele din urmă primiți
în harul Său. O astfel de învățătură care se încrede în mila lui Dumnezeu, dar care nesocotește
dreptatea Sa, este plăcută inimii firești și îi încurajează pe cei nelegiuiți în nelegiuirea lor.
Pentru a vedea cum aceia care cred într-o mântuire universală răstălmăcesc Scripturile,
pentru a-și susține învățătura lor distrugătoare de suflete, trebuie să cităm numai câteva din
declarațiile lor. La înmormântarea unui tânăr neevlavios, care fusese omorât într-un accident,
un slujitor universalist a ales ca text biblic declarația cu privire la David: „El a fost mângâiat
cu privire la Amnon, văzându-l mort” (2 Samuel 13, 39). „Adeseori sunt întrebat”, spunea
338