Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
Capitolul 30 — Intelepciunea Infernala
„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va
zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3, 15). Sentința divină pronunțată împotriva
lui Satana după căderea omului era la rândul ei o profeție, cuprinzând toate veacurile până la
sfârțitul timpului și prevestind marele conflict care urma să angajeze toate rasele de oameni
ce aveau să locuiască pe fața pământului.
Dumnezeu spune: „Voi pune vrăjmășie”. Această vrăjmășie nu se arată în mod natural.
Când omul a călcat Legea divină, firea lui a devenit păcătoasă și el era în armonie, și nu în
luptă cu Satana. În mod natural, nu există vrăjmășie între omul păcătos și începătorul
păcatului. Amândoi au devenit răi prin apostazie. Cel decăzut nu-și găsește odihnă niciodată,
în afară de cazul când câștigă simpatie și sprijin, făcându-i și pe alții să-i urmeze exemplul.
Pentru motivul acesta, îngerii căzuți și oamenii nelegiuiți se unesc într-o tovărășie disperată.
Dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod deosebit, Satana și omul s-ar fi unit într-o alianță
împotriva cerului; și, în loc să nutrească vrăjmășie contra lui Satana, întreaga familie
omenească s-ar fi unit în împotrivire contra lui Dumnezeu.
Satana l-a dus pe om la păcat, așa cum i-a făcut pe îngeri să se răzvrătească, pentru a-și
asigura în felul acesta colaborarea în lupta lui împotriva cerului. Între el și îngerii căzuți n-a
fost nici o deosebire în ceea ce privește ura lor față de Hristos; în timp ce toate celelalte puncte
erau în discordie, ei erau strâns uniți în opoziția lor contra autorității Conducătorului
universului. Dar când Satana a auzit declarația că avea să fie vrăjmășie între el și femeie, între
sămânța lui și sămânța ei, a știut că eforturile lui pentru a corupe firea omenească urmau să
fie zădărnicite; că prin anumite mijloace omul avea să fie în stare să reziste puterii sale.
Vrăjmășia lui Satana împotriva neamului omenesc este aprinsă pentru că, prin Hristos, el
este obiectul iubirii și grijii lui Dumnezeu. El dorește să zădărnicească planul divin pentru
răscumpărarea omului, ca să arunce dezonoare asupra lui Dumnezeu, desfigurând și întinând
lucrarea mâinilor Sale; el voia să producă amărăciune în ceruri și să umple pământul de
blestem și pustiire. Și el arată tot acest rău ca fiind urmarea lucrării lui Dumnezeu prin crearea
omului. Harul pe care Hristos îl sădește în suflet este acela care creează în om vrăjmășia contra
lui Satana. Fără acest har transformator și această putere înnoitoare, omul ar fi sclavul lui
Satana, un rob totdeauna gata să împlinească pretențiile lui. Dar principiul nou în suflet
creează conflict acolo unde până atunci fusese pace. Puterea pe care o împărtășește Hristos îl
face pe om în stare să reziste tiranului și uzurpatorului. Pretutindeni unde se vede oroare față
de păcat, în loc de iubire față de el, oriunde se rezistă acestor patimi care au pus stăpânire pe
suflet și sunt biruite, acolo se vede efectul unui principiu întru totul de sus.
Antagonismul care există între spiritul lui Hristos și spiritul lui Satana s-a dat pe față în
modul cel mai pronunțat în felul în care lumea L-a primit pe Isus. Iudeii au ajuns să-L lepede
nu atât de mult pentru că a venit fără bogăție lumească, pompă sau grandoare. Ei au văzut că
318