Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
spunea el, „dacă aș vedea unul din membrele mele pătate sau infectate de această putreziciune
detestabilă, vi l-aș da să-mi fie tăiat.... Mai mult, dacă l-aș vedea pe vreunul dintre copiii mei
pătați de ea, nu l-aș cruța. L-aș da și l-aș jertfi lui Dumnezeu”. Și încetinindu-și pledoaria
înecat în lacrimi, toată adunarea plângea, exclamând într-un glas: „Vrem să trăim și să murim
pentru religia catolică!” (D’Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time of
Calvin, b.4, cap.12)
Întunericul națiunii care respinsese lumina adevărului a devenit și mai înspăimântător.
Harul „care aduce mântuire” se arătase; dar Franța, după ce a privit puterea și sfințenia lui,
după ce mii de oameni au fost atrași de frumusețea lui divină, după ce orașe și sate fuseseră
iluminate de razele lui, își întorsese spatele, alegând mai degrabă întunericul decât lumina.
Oamenii respinseseră darul ceresc atunci când le fusese oferit. Ei au numit răul bine și binele
rău, până când au căzut victime de bună voie propriei amăgiri. Acum, chiar dacă ei credeau
că Îi făceau un serviciu lui Dumnezeu, persecutându-l pe poporul Său, sinceritatea lor nu-i
lăsa fără vină. Ei respinseseră de bunăvoie lumina care i-ar fi salvat de amăgire, de
împovărarea sufletului și vina sângelui vărsat. Un jurământ solemn de a stârpi erezia a fost
făcut în marea catedrală, în care trei sute de ani mai târziu urma să fie întronată zeița rațiunii
de către o națiune care-L uitase pe Dumnezeul cel viu. Din nou s-a pornit procesiunea, iar
reprezentanții Franței s-au hotărât să înceapă lucrarea pe care juraseră să o aducă la
îndeplinire. „La distanțe mici fuseseră ridicate eșafoade, pe care urmau să fie arși de vii unii
creștini protestanți și s-a aranjat ca lemnele să fie aprinse în clipa în care se apropia regele, iar
procesiunea să se oprească pentru a vedea execuția.” (Wylie, b.13, cap.21). Amănuntele
torturilor suferite de acești martiri pentru Hristos sunt prea sfâșietoare pentru a fi redate; dar
victimele n-au ezitat. Fiind silit să renege, unul dintre ei răspunse: „Nu fac decât să cred în
ceea ce au predicat, la început, profeții și apostolii și ceea ce au crezut toți sfinții. Credința
mea are o încredere în Dumnezeu care va rezista tuturor puterilor iadului.” (D’Aubigne,
History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.4, cap.12)
Procesiunea se oprea din când în când la locurile de tortură. După ce a ajuns iarăși la locul
de unde plecase, la palatul regal, mulțimea s-a împrăștiat, iar regele și prelații s-au retras,
mulțumiți de realizările zilei și felicitându-se că lucrarea începută avea să fie continuată până
la distrugerea totală a ereziei. Evanghelia păcii pe care Franța o respinsese avea să fie
dezrădăcinată, iar rezultatele urmau să fie groaznice. Astfel, în ziua de 21 January 1793, la
două sute cincizeci și opt de ani din ziua în care Franța se predase cu totul persecutării
reformaților, o altă procesiune, având un scop cu totul deosebit, trecea pe străzile Parisului.
„Împăratul era iarăși figura centrală; iarăși era frământare și strigăte, iarăși se auzea dorința
după mai multe jertfe; iarăși s-au ridicat eșafoadele întunecate; și din nou scenele zilei s-au
încheiat prin execuții îngrozitoare; Ludovic al XVI-lea, luptându-se corp la corp cu temnicerii
și executorii lui, a fost târât până la butuc și ținut acolo cu forța până când securea a căzut, iar
capul lui tăiat s-a rostogolit pe eșafod.” (Wylie, b.13, cap.21). Și regele n-a fost singura
141