Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
Cu o claritate înspăimântătoare, preoții și conducătorii își reamintesc evenimentele de pe
Calvar. Cu o groază înfiorătoare, își reamintesc cum, clătinând din cap într-o bucurie satanică,
au exclamat: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui
Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, și vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L
scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește” (Matei 27, 42-43).
Își amintesc, în culori vii, parabola Mântuitorului cu privire la vierii care au refuzat să dea
stăpânului lor rodul viei, care și-au bătut joc de robii lui și i-au ucis fiul. Își amintesc și sentința
pe care ei înșiși au pronunțat-o: „Stăpânul viei va pierde pe acei nelegiuiți”. În păcatul și în
pedepsirea acelor oameni necredincioși, preoții și bătrânii își văd propria cale, precum și
soarta lor dreaptă. Și acum se înalță un strigăt de agonie, de moarte. Mai puternic decât
strigătul: „Răstignește-L! Răstignește-L!”, care a răsunat pe străzile Ierusalimului, se înalță
vaiul groaznic, disperat: „El este Fiul lui Dumnezeu! El este adevăratul Mesia!” Ei caută să
fugă din prezența Împăratului împăraților. Ei încearcă zadarnic să se ascundă în peșterile
adânci ale pământului, prăbușite de furia naturii.
În viața tuturor acelora care resping adevărul, sunt momente când conștiința se trezește,
când memoria redă amintirile chinuitoare ale unei vieți de fățărnicie, iar sufletul este hărțuit
de regrete zadarnice. Dar ce sunt acestea în comparație cu remușcarea din ziua aceea, când
teama vine ca o pustiire, când nimicirea vine ca o furtună! (Proverbe 1, 27). Aceia care au
vrut să distrugă pe Hristos și pe poporul Său credincios sunt acum martorii slavei care îi
înconjoară. În groaza lor, ei aud glasurile sfinților, exclamând în tonuri pline de bucurie: „Iată,
acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui” (Isaia 25, 9).
În mijlocul zguduirii pământului, a strălucirii fulgerelor și a bubuitului tunetelor, glasul
Fiului lui Dumnezeu îi strigă pe sfinții adormiți. El privește mormintele celor neprihăniți;
apoi, ridicând mâinile către cer, strigă: „Treziți-vă, treziți-vă, treziți-vă, voi, care dormiți în
țărână, și sculați-vă!” În lungul și în latul pământului, morții vor auzi aud glasul acela și aceia
care îl aud învie. Și pământul întreg va răsuna de vuietul acelei armate nespus de mari din
fiecare națiune, neam, limbă și popor. Ei vin din închisoarea morții, îmbrăcați cu slavă
nemuritoare, strigând: „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1
Corinteni 15, 55). Iar neprihăniții cei vii și sfinții înviați își unesc glasurile într-un strigăt de
biruință îndelung fericit.
Toți ies din mormintele lor având aceeași statură cu care au intrat în mormânt. Adam, care
se găsește în mulțimea celor înviați, este de o înălțime distinsă și cu o statură maiestuoasă, cu
puțin mai prejos decât Fiul lui Dumnezeu. Este un mare contrast între el și oamenii din
ultimele generații; în această privință, se vede marea degenerare a neamului omenesc. Dar toți
învie cu prospețimea și vigoarea tinereții veșnice. La început, omul a fost creat după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu nu numai în caracter, ci și în trăsături și formă. Păcatul a desfigurat
și aproape a șters chipul divin; dar Hristos a venit să refacă ceea ce a fost pierdut. El va
schimba trupurile noastre netrebnice și le va face asemenea trupului Său slăvit. Chipul
405