Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
părțile creștinătății fuseseră adunați martori ai acestei prime mari jertfe în lupta îndelungată
în care urma ca libertatea de conștiință să biruie.
Fiind somat să-și spună hotărârea finală, Huss a declarat refuzul de a retracta și, ațintinduși
privirea pătrunzătoare asupra monarhului ale cărui cuvinte de garanție fuseseră atât de
rușinos călcate, declară: „M-am hotărât, din proprie voință, să apar în fața acestui conciliu,
sub ocrotirea publică și credința împăratului care este de față” (Bonnechose, vol. 2, p. 84). O
roșeață profundă a îmbujorat fața lui Sigismund când privirile întregii adunări s-au îndreptat
către el.
Sentința fiind pronunțată, a început ceremonia degradării. Episcopii l-au îmbrăcat pe
prizonierul lor în haine preoțești și când el a luat haina preoțească, a spus: „Domnul nostru
Isus Hristos a fost îmbrăcat cu o haină albă în semn de batjocură, atunci când Irod L-a adus
înaintea lui Pilat”. (Idem, vol. 2, p. 86). Fiind iarăși sfătuit să retracteze, el a răspuns
îndreptându-se către popor: „Cu ce față aș mai privi atunci cerul? Cum aș mai putea privi
aceste mulțimi de oameni cărora le-am predicat Evanghelia curată? Nu, prețuiesc mântuirea
lor mai mult decât acest sărman trup, dat acum morții”. Veșmintele au fost scoase unul după
altul, fiecare episcop pronunțând un blestem atunci când își îndeplinea partea de ceremonie.
În cele din urmă, i-au pus pe cap o mitră din hârtie în formă piramidală, pe care erau pictate
chipuri îngrozitoare de demoni și cuvântul „arhiereticul”, scris vizibil în față. „Cu multă
bucurie”, spuse Huss, „vreau să port această coroană a rușinii pentru Numele Tău, O, Isuse,
căci pentru mine tu ai purtat o coroană de spini”.
După ce a fost împodobit în felul acesta, prelații au spus: „Acum predăm sufletul tău
diavolului”. „Și eu”, spuse Jan Huss, ridicându-și ochii spre ceruri, „îmi încredințez duhul în
mâinile Tale, o, Doamne Isuse, căci Tu m-ai mântuit”. (Wylie, b.3, cap.7)
A fost predat apoi autorităților civile și condus la locul de execuție. O procesiune imensă
îl urma, sute de bărbați înarmați, preoți și episcopi în veșmintele lor scumpe și locuitori ai
Constanței. Când a fost legat de rug și totul era gata pentru ca focul să fie aprins, martirul a
mai fost îndemnat încă o dată să se salveze, renunțând la rătăcirile lui. „La ce rătăciri”, spuse
Huss, „să renunț? Nu mă știu vinovat de nici una. Chem pe Dumnezeu ca martor că tot ce am
scris și am predicat a fost cu privire la salvarea sufletului din păcat și pierzare; și de aceea,
voi pecetlui foarte bucuros cu sângele meu adevărul pe care l-am scris și predicat” (Idem, b.3,
cap. 7). Când flăcările s-au aprins în jurul lui, a început să cânte: „Isuse, Isuse, Fiul lui David,
ai milă de mine”; și a continuat așa până când glasul i-a fost adus la tăcere pentru totdeauna.
Chiar și dușmanii lui au fost șocați de acest comportament eroic. Un papistaș zelos,
descriind martiriul lui Huss și al lui Ieronim, care a murit la scurtă vreme după aceea, spunea:
„Amândoi și-au păstrat o atitudine statornică atunci când s-a apropiat ceasul din urmă. Ei s-
au pregătit pentru foc ca și când ar fi mers la o petrecere de nuntă. N-au scos nici un strigăt
de durere. Când flăcările s-au ridicat, ei au început să cânte imnuri; și abia furia flăcărilor lea
oprit cântarea.” (Idem, b.3, cap.7) Când trupul lui Huss a fost cu totul ars, cenușa și pământul
64