Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
sigiliul viului Dumnezeu. Prea târziu văd natura adevărată a sabatului lor fals și temelia de
nisip pe care au clădit. Își dau seama acum că au luptat împotriva lui Dumnezeu. Învățătorii
religiei au dus sufletele la pierzare, pretinzând că le duc către porțile Paradisului. Până în ziua
socotelilor finale, nu se va ști cât de mare este răspunderea bărbaților din slujbele sfinte și cât
de teribile sunt urmările necredincioșiei lor. Numai în veșnicie vom putea aprecia corect
pierderea unui singur suflet. Înspăimântătoare va fi soarta aceluia căruia Dumnezeu îi va
spune: „Du-te de la Mine, rob rău!”
Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, făcând cunoscute ziua și ceasul venirii lui Isus și
vestind legământul veșnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca
bubuitul celui mai puternic tunet. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiți în sus. Fețele
sunt luminate de slava Sa și strălucesc așa cum strălucea fața lui Moise când a coborât de pe
Muntele Sinai. Nelegiuiții nu-i pot privi. Iar când se rostește binecuvântarea asupra acelora
care L-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt, se aude un strigăt puternic de
biruință.
Îndată se arată la răsărit un nor mic, negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care
Îl înconjoară pe Mântuitorul și care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui
Dumnezeu știe că acesta este semnul Fiului omului. Într-o tăcere solemnă, îl privesc cum se
apropie de pământ, devenind din ce în ce mai luminos și mai glorios, până ce se face un nor
mare, alb, având la bază o slavă asemănătoare unui foc mistuitor, iar deasupra, curcubeul
legământului. Isus vine ca un cuceritor puternic. Acum nu mai este „Omul durerii”, ca să bea
paharul amar al rușinii și al durerii, ci El vine biruitor în cer și pe pământ, să-i judece pe cei
vii și pe cei morți. „Cel credincios și adevărat”, „în dreptate va judeca și va face război”. „Și
oștile din ceruri Îl vor urma” (Apocalipsa 19, 11-14). O dată cu acordurile melodiei cerești a
îngerilor sfinți, o mulțime nenumărată Îl însoțește pe drumul Său. Firmamentul pare plin de
forme strălucitoare — „zeci de mii de ori zece mii și mii de mii”. Nici o pană omenească nu
poate descrie scena; nici o minte muritoare nu este în stare să-i înțeleagă splendoarea.
„Măreția Lui acoperă cerurile și slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina”
(Habacuc 3, 3.4). Când norul cel viu se apropie mai mult, orice ochi Îl privește pe Prințul
vieții. Nici o coroană de spini nu mai rănește capul acela sfânt; ci o diademă de slavă se
odihnește pe sfânta Sa frunte. Fața Sa strălucește de lumina orbitoare a soarelui de amiază:
„Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraților și Domnul domnilor”
(Apocalipsa 19, 16).
În fața prezenței Sale, „toate fețele îngălbenesc”; peste cei care au respins mila lui
Dumnezeu, cade groaza disperării veșnice. „Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii și toate
fețele au îngălbenit” (Ieremia 30, 6; Naum 2, 10). Cei neprihăniți strigă, tremurând: „Cine
poate sta în picioare?” Cântarea îngerilor se oprește și urmează un timp de înspăimântătoare
tăcere. Apoi, glasul lui Isus se aude zicând: „Harul Meu vă este de ajuns”. Fețele neprihăniților
se luminează și bucuria umple toate inimile. Iar îngerii, dând tonuri mai înalte, cântă iarăși pe
măsură ce se apropie de pământ. Împăratul împăraților coboară pe nor, învăluit în flacără de
403