Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
Capitolul 6 — Doi Eroi
Evanghelia fusese sădită în Boemia pe la începutul secolului al IX-lea. Biblia fusese
tradusă și serviciile divine erau ținute în limba poporului. Dar, pe măsură ce puterea papei
creștea, Cuvântul lui Dumnezeu era umbrit. Grigore al VII-lea, care luase asupra sa lucrarea
de a umili mândria regilor, nu urmărea să înrobească mai puțin poporul, și ca urmare, a fost
dată o bulă papală care interzicea oficierea slujbelor religioase în limba boemă. Papa declara
că „era plăcut Celui Atotputernic ca slujba închinată Lui să fie oficiată într-o limbă
necunoscută și că multe rele și rătăciri se iviseră din cauză că nu se respectase această regulă”
(Wylie, b.3, cap.1). În felul acesta, Roma a decretat ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să
fie stinsă, iar poporul să fie ținut în întuneric. Dar Cerul s-a îngrijit de alte mijloace pentru
păstrarea bisericii Sale. Mulți dintre valdenzii și albigenzii alungați de persecuție din căminele
lor din Franța și Italia au venit în Boemia. Deși n-au îndrăznit să învețe în mod deschis, au
lucrat cu râvnă în ascuns. Astfel, credința adevărată a fost păstrată de la un veac la altul.
Înainte de zilele lui Huss, au existat în Boemia bărbați care s-au ridicat să condamne
deschis corupția din biserică și decăderea poporului. Lucrarea lor a provocat un interes larg
răspândit. Temerile ierarhiei papale au fost trezite și persecuția s-a dezlănțuit împotriva
discipolilor Evangheliei. Obligați să se închine în păduri și în munți, ei erau vânați de soldați
și mulți au fost omorâți. După o vreme, s-a hotărât ca toți aceia care s-au depărtat de modul
de închinare al Romei să fie arși. Însă, în timp ce își dădeau viața, creștinii priveau în viitor la
triumful cauzei lor. Unul dintre aceștia, care „învăța că mântuirea se putea găsi numai prin
credința în Mântuitorul răstignit”, declara în timp ce murea: „Mânia dușmanilor adevărului se
revarsă acum împotriva noastră, dar nu va fi totdeauna așa; se va ridica unul dintre oamenii
de rând, fără sabie sau autoritate, și împotriva lui ei nu vor putea face nimic” (Idem, b.3,
cap.1). Vremea lui Luther era încă departe; dar s-a ridicat deja omul a cărui mărturie împotriva
Romei urma să zguduie popoarele.
Jan Huss era de origine umilă și rămăsese orfan de timpuriu prin moartea tatălui său. Mama
lui evlavioasă socotea educația și temerea de Dumnezeu ca fiind cele mai prețioase comori și
a căutat să asigure fiului ei această moștenire. Huss a studiat la școala provincială și după
aceea a mers la Universitatea din Praga, fiind primit ca student bursier. În călătoria spre Praga
a fost însoțit de mama lui; văduvă și săracă, ea nu avea daruri și bogăție lumească să dea fiului
ei, dar când s-au apropiat de marele oraș, ea a îngenuncheat lângă tânărul orfan și a cerut
asupra lui binecuvântarea Tatălui lor ceresc. Puțin își dădea ea seama atunci cum avea să
primească răspuns la rugăciunea ei.
La universitate, Jan Huss s-a distins repede prin străduințe neobosite și înaintare rapidă, în
timp ce viața lui fără reproș printr-o purtare amabilă și curtenitoare i-au câștigat un respect
unanim. El era un adept sincer al bisericii catolice și un cercetător sârguincios după
binecuvântările spirituale pe care ea pretindea că le revarsă. Cu ocazia unui jubileu, a mers la
spovedanie, a plătit cei din urmă bănuți din punga săracă și s-a unit cu ceilalți credincioși în
57