Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
să-și vadă oaspeții, să vadă dacă toți sunt îmbrăcați în haine de nuntă, haina fără pată a
caracterului, spălată și albită în sângele Mielului (Matei 22, 11; Apocalipsa 7, 14). Acela care
este găsit fără haină de nuntă este aruncat afară, dar toți aceia care la cercetare sunt găsiți
având haină de nuntă sunt primiți de Dumnezeu și socotiți vrednici să moștenească Împărăția
și să stea pe tronul Său. Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cine sunt
aceia care sunt pregătiți pentru Împărăția lui Dumnezeu, este judecata de cercetare, care
încheie lucrarea din Sanctuarul de sus.
Când lucrarea de cercetare se va încheia, când cazurile acelora care în toate veacurile au
mărturisit că sunt urmașii lui Hristos au fost examinate și hotărâte, atunci, și nu mai înainte,
se va încheia harul, iar ușa milei se va închide. Astfel, printr-o singură declarație scurtă: „Cele
care erau gata au intrat cu El la nuntă; și s-a încuiat ușa”, suntem aduși la slujirea finală a
Mântuitorului, la data când lucrarea cea mare pentru mântuirea omului va fi terminată.
În serviciul sanctuarului pământesc care, așa cum am văzut, era o preînchipuire a
serviciului din cel ceresc, când marele preot în ziua de ispășire intra în Sfânta Sfintelor,
slujirea din prima despărțitură înceta. Dumnezeu poruncise: „Să nu fie nimeni în cortul
întâlnirii când va intra Aaron să facă ispășirea în sfântul locaș, până va ieși din el” (Leviticul
16, 17). Astfel că, atunci când Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a aduce la îndeplinire
lucrarea de încheiere a ispășirii, El a încetat slujirea în prima despărțitură. Dar când s-a
încheiat slujirea din prima despărțitură, a început lucrarea din a doua despărțitură. Când în
serviciul simbolic marele preot părăsea Sfânta în Ziua Ispășirii, intra înaintea lui Dumnezeu,
pentru a prezenta acolo sângele jertfei pentru păcat în favoarea întregului Israel, care se pocăia
cu adevărat de păcatele lui. Tot astfel și Hristos a terminat prima parte a lucrării Sale ca
Mijlocitor al nostru, pentru a începe a doua parte a lucrării, mijlocind mai departe cu sângele
Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoșilor.
Acest subiect n-a fost înțeles de adventiști în anul 1844. După trecerea timpului, când
Mântuitorul a fost așteptat, ei tot mai credeau că venirea Sa era aproape; ei susțineau că
ajunseseră la o criză serioasă și că lucrarea lui Hristos ca Mijlocitor al omului înaintea lui
Dumnezeu încetase. Socoteau că Biblia învață că timpul de har al omului avea să se încheie
cu puțin înainte de venirea reală a Domnului pe norii cerului. Acest lucru părea clar din acele
texte biblice care arată spre un timp când oamenii vor căuta, vor bate și vor striga la ușa milei,
dar ea nu se va mai deschide. Și mai aveau o problemă cu privire la data la care ei așteptaseră
venirea lui Hristos, dacă aceasta n-ar marca mai degrabă începutul acestei perioade care urma
să preceadă imediat revenirea Sa. Dând avertizarea că judecata este aproape, ei simțeau că
lucrarea pentru lume fusese îndeplinită și se eliberaseră de povara de pe suflet pentru
mântuirea păcătoșilor, în timp ce batjocurile răutăcioase și hulitoare ale celor nelegiuiți li se
părea a fi o altă dovadă că Duhul lui Dumnezeu fusese retras de la aceia care lepădaseră mila
Sa. Toate acestea i-au întărit în credința că harul fusese închis sau, așa cum se exprimau ei
atunci, „ușa milei se închisese”.
270