Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
cu o putere și cu o solemnitate mai mare. Ele au fost introduse chiar în legile bisericești și
impuse de autoritatea civilă în aproape întreaga creștinătate. (Vezi Heylyn, History of the
Sabbath, p. 2, cap. 5, sec. 7.) Lipsa autorității scripturistice pentru păzirea duminicii a dat
ocazie încă la multe necazuri. Oamenii puneau la îndoială dreptul învățătorilor de a trece cu
vederea declarațiile pozitive ale lui Iehova: „Ziua a șaptea este Sabatul Domnului
Dumnezeului tău”, pentru a cinsti ziua soarelui. Pentru a suplini lipsa Testimonieslor biblice,
erau necesare alte soluții. Un apărător zelos al duminicii, care a vizitat bisericile din Anglia
la sfârșitul secolului XII, a întâlnit împotriviri din partea martorilor credincioși pentru adevăr;
și străduințele lui au fost atât de neroditoare, încât a plecat din țară pentru o bucată de vreme
și a căutat în toate părțile câteva mijloace pentru a-și susține învățăturile. Când s-a întors, lipsa
a fost completată, iar străduințele lui ulterioare au fost însoțite de un mai mare succes. A adus
cu el un sul, despre care susținea că este de la Dumnezeu și care conținea porunca necesară
pentru păzirea duminicii, cu amenințări grozave pentru a înspăimânta pe cel neascultător.
Acest document prețios — o contrafacere josnică, la fel ca instituția care trebuia să fie
susținută — se spunea că a căzut din cer și că a fost găsit în Ierusalim, pe altarul sfântului
Simeon, la Golgota. Dar, de fapt, palatul pontifical de la Roma a fost izvorul din care a ieșit.
Fraudele și falsificările folosite pentru creșterea puterii și pentru prosperitatea bisericii au fost
socotite legale în toate veacurile de către ierarhia papală.
Sulul interzicea lucrul sâmbătă, de la ceasul al nouălea, ora trei după-amiaza, până luni, la
răsăritul soarelui; s-a declarat că autoritatea lui a fost confirmată de mai multe minuni. S-a
spus că persoane care au lucrat peste timpul rânduit au fost lovite de paralizie. Un morar care
a încercat să-și macine grâul a văzut, în loc de făină, un șuvoi de sânge, iar roata morii s-a
oprit, cu toate că avea apă destulă. O femeie care și-a pus aluatul în cuptor l-a găsit necopt
când l-a scos, deși cuptorul era încins. O altă femeie, care s-a hotărât să-l lase până luni, l-a
găsit a doua zi făcut pâini și copt de puterea divină.
Un bărbat care a preparat pâinea sâmbătă, după ceasul al nouălea, a constatat, atunci când
a rupt-o, a doua zi dimineață, că din ea a curs sânge. Prin asemenea născociri absurde și
superstițioase au încercat apărătorii duminicii să-i întărească sfințenia. (Vezi Roger de
Hoveden, Annals, vol. 2, pp. 528-530.) În Scoția, ca în Anglia, a fost asigurată o respectare
mai mare a duminicii, atașând la ea o parte din vechiul Sabat. Însă timpul cât se cerea să fie
sfințită a fost diferit. Un edict din partea regelui Scoției declara că „Sâmbăta de la ora 12, la
amiază, ar trebui socotită sfântă” și că nici un om, de la ceasul acela și până luni dimineața,
să nu se angajeze în treburi lumești (Morer, pp. 290, 291).
Însă, în ciuda tuturor eforturilor pentru a întemeia sfințenia duminicii, chiar și papistașii
au mărturisit în public autoritatea divină a Sabatului și originea omenească a instituției prin
care fusese înlocuit. În secolul XVI, un conciliu papal a declarat în mod deschis: „Să-și
amintească toți creștinii că ziua a șaptea a fost consacrată de Dumnezeu și a fost primită și
păzită nu numai de către iudei, ci și de toți ceilalți care pretind că se închină lui Dumnezeu;
cu toate că noi, creștinii, am schimbat Sabatul lor în ziua Domnului” (Idem, pp. 281, 282).
362