Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
fuseseră în fruntea lucrării au fost printre cei din urmă care s-au alăturat ei. Bisericile, în
general, și-au închis ușile față de această solie și o mare grupă dintre aceia care o primiseră s-
au retras din legăturile lor cu ele. În providența lui Dumnezeu, această proclamație s-a unit cu
cea de a doua solie îngerească și a dat putere acelei lucrări.
Solia „Iată mirele vine!” n-a fost o problemă de argumentare, cu toate că dovezile din
Scriptură erau lămurite și precise. Ea a mers cu o putere constrângătoare care mișca sufletul.
Nu se manifesta nici o îndoială sau reținere. Cu ocazia intrării triumfale a lui Hristos în
Ierusalim, poporul care venise din toate părțile țării la sărbătoare s-a adunat spre Muntele
Măslinilor și unindu-se cu mulțimea care-L însoțea pe Isus și, prinzând inspirația momentului,
au sporit măreția strigării: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” (Matei 21,
9). În același fel s-au comportat și necredincioșii care veneau la adunările adventiste — unii
din curiozitate, alții pentru a lua în râs — au simțit puterea convingătoare care însoțea solia:
„Iată mirele vine!”
În timpul acela se vădea o credință care aducea răspuns la rugăciune — credința care
aștepta răsplătirea. Asemenea ploii ce cade peste pământul însetat, Duhul harului cobora peste
cercetătorii sinceri. Aceia care așteptau ca în curând să stea față în față cu Răscumpărătorul
lor simțeau o bucurie solemnă care nu se putea descrie. Puterea înnobilatoare, convingătoare
a Duhului Sfânt mișca inimile atunci când binecuvântările Sale erau revărsate în măsură
bogată peste cei credincioși. Cu grijă și solemnitate, aceia care primiseră solia au ajuns la
timpul în care sperau să se întâlnească cu Domnul lor. În fiecare dimineață simțeau că prima
lor datorie era să-și asigure dovada că sunt primiți de Dumnezeu. Inimile lor erau strâns unite
și se rugau mult unul cu altul și unul pentru altul. Adesea se adunau în locuri izolate pentru a
fi în comuniune cu Dumnezeu și glasul rugăciunii se înălța spre cer de pe câmpii și din
crânguri. Asigurarea aprobării Mântuitorului le era mai necesară decât hrana zilnică; iar dacă
vreun nor le întuneca mintea, nu se odihneau până nu-l îndepărtau. Și atunci când simțeau
dovada harului iertător, doreau să-L vadă pe Acela pe care-L iubea sufletul lor.
Dar aveau să cadă din nou pradă descurajării. Timpul de așteptare a trecut și Mântuitorul
lor nu S-a arătat. Cu încredere neclintită ei așteptaseră venirea Sa, iar acum se simțeau ca
Maria când, venind la mormântul Mântuitorului și găsindu-l gol, a exclamat cu lacrimi: „Au
luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus”. (Ioan 20, 13) Un simțământ de respect, o teamă
că solia ar putea fi totuși adevărată a ținut în frâu, pentru o vreme, lumea necredincioasă. Dar,
cu trecerea timpului, ea n-a dispărut dintr-o dată. La început n-au îndrăznit să triumfe în fața
celor dezamăgiți; dar pentru că nu se vedeau semnele mâniei lui Dumnezeu, și-au revenit și
au reînceput râsul și batjocura. O mare parte din aceia care crezuseră în venirea iminentă a
Domnului și-au părăsit credința. Unii care fuseseră foarte încrezători erau acum atât de răniți
în mândria lor, încât ar fi preferat să dispară din lume. Asemenea lui Iona, ei Îl acuzau pe
Dumnezeu și ar fi ales mai degrabă moartea decât viața. Aceia care-și întemeiaseră credința
pe părerile altora, și nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum gata să-și schimbe din nou
vederile. Batjocoritorii i-au câștigat pe cei slabi și pe cei fricoși de partea lor și toți aceștia s-
254