Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea
lumii.” Acum se împlinește rugăciunea Mântuitorului pentru ucenicii Săi: „Vreau ca acolo
unde sunt Eu să fie și aceia pe care Mi i-ai dat Tu”. „Fără prihană și plini de bucurie înaintea
slavei Sale” (Iuda 24). Hristos îi prezintă Tatălui pe cei răscumpărați cu sângele Său, zicând:
„Iată-Mă pe Mine și copiii pe care Mi i-ai dat”. „Am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat.” O,
minuni ale iubirii răscumpărătoare; încântarea ceasului aceluia, când Tatăl Cel veșnic,
privindu-i pe cei răscumpărați, va vedea chipul Său, discordia păcatului îndepărtată, blestemul
lui alungat și omenirea iarăși în armonie cu Divinitatea.
Cu o dragoste de nedescris, Isus îi invită pe cei credincioși la bucuria Domnului lor.
Bucuria Domnului este să vadă în Împărăția slavei sufletele care au fost salvate prin agonia și
umilirea Sa. Și cei răscumpărați se vor împărtăși de bucuria Sa când îi vor vedea printre cei
fericiți pe aceia care au fost câștigați pentru Hristos prin rugăciunile, munca și sacrificiul lor
plin de iubire. Strângându-se în jurul marelui tron, o bucurie de nedescris le umple inimile
când îi văd pe aceia pe care i-au câștigat la Hristos și că aceștia i-au câștigat pe alții, iar aceștia,
la rândul lor, pe alții, toți aduși în cerul de odihnă, atunci își vor depune coroanele la picioarele
lui Isus și-L vor lăuda de-a lungul nesfârșitelor veacuri ale veșniciei.
Când cei răscumpărați sunt primiți în Cetatea lui Dumnezeu, se înalță un strigăt triumfător
de adorare. Cei doi Adami sunt gata să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu brațele
deschise să-l primească pe tatăl neamului nostru omenesc — ființa pe care a creat-o El, care
a păcătuit împotriva Creatorului său și pentru păcatul căruia semnele răstignirii sunt purtate
în trupul Mântuitorului. Când Adam vede urmele cuielor nemiloase, nu cade pe pieptul
Domnului său, ci, în umilință, se aruncă la picioarele Sale, strigând: „Vrednic, vrednic este
Mielul care a fost junghiat!” Cu gingășie, Mântuitorul îl ridică și-l îndeamnă să privească
iarăși la căminul din Eden, din care a fost atâta vreme alungat.
După îndepărtarea din Eden, viața lui Adam pe pământ a fost plină de durere. Fiecare
frunză care cădea, fiecare victimă a jertfei, orice umbră de pe fața plăcută a naturii, orice pată
pe curăția omului era o nouă amintire a păcatului său. Grozavă era agonia remușcării când
privea nelegiuirea abundând și, ca un răspuns la avertizările lui, întâmpina acuzații aduse lui
ca fiind cauza păcatului. Cu umilință răbdătoare, a purtat aproape o mie de ani pedeapsa
neascultării. S-a pocăit deplin de păcatul său, s-a încrezut în meritele Mântuitorului făgăduit
și a murit în nădejdea învierii. Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat greșeala și căderea omului;
iar acum, prin lucrarea de ispășire, Adam este repus în prima lui stăpânire.
Cu o nespusă bucurie, el vede pomii care odinioară erau desfătarea lui — chiar pomii aceia
ale căror roade le adunase el însuși în zilele nevinovăției și bucuriei lui. Vede vița pe care
propriile mâini au cultivat-o și chiar acele flori pe care odinioară le iubea și le îngrijea. Mintea
lui prinde realitatea scenei; înțelege că acesta este cu adevărat Edenul restabilit, mai plăcut
acum decât atunci când a fost alungat din el. Mântuitorul îl conduce la pomul vieții, rupe
fructul cel slăvit și-i dă să mănânce. Privește în jurul lui și vede o mulțime din familia lui
407