Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
Așa că, începând de atunci, solia mântuirii n-a mai fost restrânsă la poporul ales, ci a fost dată
lumii. Ucenicii, obligați fiind de persecuții să fugă din Ierusalim, au mers pretutindeni vestind
Cuvântul. „Filip a mers în cetatea Samariei și le-a predicat pe Hristos”. Petru, prin călăuzire
divină, a făcut cunoscut Evanghelia sutașului din Cezareea, Corneliu cel temător de
Dumnezeu; iar zelosul Pavel, câștigat la credința lui Hristos, a fost însărcinat să ducă vestea
cea bună „departe la neamuri”. (Faptele Apostolilor 8, 4.5; 22, 21)
Până aici, toate precizările profeției s-au împlinit în mod izbitor, și începutul celor
șaptezeci de săptămâni s-a stabilit fără îndoială în anul 457 în. Hr., iar încheierea lor în anul
34 d.Hr. De la această dată nu mai este nici o dificultate în a găsi încheierea celor 2300 de
zile. Cele șaptezeci de săptămâni — 490 de zile — fiind tăiate din cele 2300, mai rămâneau
încă 1810 zile. Deci, după terminarea celor 490 de zile, trebuia să se mai împlinească încă
1810 zile. Astfel că, începând cu anul 34 d.Hr., cei 1810 ani se continuau până în anul 1844.
Ca urmare, cele 2300 de zile — ani din Daniel 8, 14 se încheiau în anul 1844. Și atunci, la
încheierea acestei lungi perioade profetice, după mărturia îngerului lui Dumnezeu,
„sanctuarul va fi curățit”. În felul acesta, timpul pentru curățirea sanctuarului — care era
aproape în mod general prevăzut că va avea loc la a doua venire — a fost stabilit cu precizie.
Miller și tovarășii lui au crezut la început că cele 2300 de zile se vor încheia în primăvara
anului 1844, cu toate că profeția arăta către toamna acelui an (vezi notele suplimentare).
Înțelegerea greșită a acestui punct a adus dezamăgirea și încurcătura acelora care stabiliseră
o dată mai devreme pentru venirea Domnului. Dar lucrul acesta n-a afectat puterea
argumentului care arăta că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844 și că marele eveniment
reprezentat prin curățirea sanctuarului trebuia să aibă loc atunci. Începând din nou studiul
Sfintelor Scripturi, așa cum făcuse pentru a dovedi că ele erau o descoperire de la Dumnezeu,
Miller nu se aștepta câtuși de puțin să ajungă, atunci când a început studiul la concluzia la
care ajunsese acum. Dar dovada Scripturii era prea clară și prea convingătoare pentru a nu fi
luată în seamă.
Consacrase deja doi ani studiului Bibliei când, în anul 1818, a ajuns la convingerea
solemnă că în aproximativ douăzeci și cinci de ani Hristos urma să Se arate pentru mântuirea
poporului Său. „Nu este nevoie să vorbesc”, spunea Miller, „despre bucuria care mi-a umplut
inima în așteptarea fericită, nici despre dorința arzătoare a sufletului meu, de a lua parte la
bucuriile mântuiților. Acum Biblia era pentru mine o carte nouă. Era într-adevăr o sărbătoare
a rațiunii; tot ce fusese pentru mine întunecat, tainic sau neclar în învățăturile ei se risipise din
minte în fața luminii clare care răsărea acum din paginile ei sfinte; și cât de strălucitor și măreț
se arăta adevărul! Toate contrazicerile și inconsecvențele pe care le găsisem înainte în Cuvânt
se spulberaseră; și, cu toate că mai erau încă multe părți de care nu eram mulțumit, pentru că
nu avusesem o înțelegere deplină, cât de multă lumină izvora din ea spre a ilumina mintea
mea atât de întunecată mai înainte, încât simțeam o desfătare în studiul Scripturii, pe care nu
o bănuisem că poate rezulta din învățăturile ei.” (Bliss, pp. 76.77)
206