Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
Mulți rămăseseră neamăgiți de pretențiile Romei. Ei vedeau cât de zadarnică este
mijlocirea oamenilor sau a îngerilor în favoarea păcătosului. Când lumina adevărată răsărea
în mintea lor, ei exclamau cu bucurie: „Hristos este preotul meu; sângele Lui este jertfa mea;
altarul Său este mărturisirea mea”. Ei se încredeau cu totul în meritele lui Isus, repetând
cuvintele: „Fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu”. (Evrei 11, 6). „Nu
este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, prin care trebuie să fie mântuiți.” (Faptele
Apostolilor 4, 12)
Asigurarea iubirii unui Mântuitor părea prea greu de crezut pentru unele din aceste suflete
lovite de furtuna păcatului. Atât de mare era ușurarea pe care o adusese, ca un potop de lumină
revărsat asupra lor, încât păreau răpiți în ceruri. Mâinile lor erau puse cu încredere în mâna
lui Hristos; picioarele lor erau bine fixate pe Stânca Veacurilor. Orice teamă de moarte era
alungată. Acum puteau să dorească temnița și rugul, dacă prin acestea puteau onora numele
Răscumpărătorului lor. Cuvântul lui Dumnezeu era adus astfel în locuri tainice și citit uneori
unui singur suflet, alteori unor grupe mici care tânjeau după lumină și adevăr. Adesea, toată
noaptea era petrecută în felul acesta. Atât de mare era mirarea și admirația ascultătorilor, încât
solul milei
deseori era rugat să-și întrerupă citirea până ce mintea putea prinde veștile mântuirii.
Adesea se puteau auzi rostindu-se cuvinte ca acestea: „Va primi oare Dumnezeu jertfa mea?
Îmi va zâmbi El cu bunăvoință? Mă va ierta oare?” Apoi era citat răspunsul: „Veniți la Mine,
toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă”. (Matei 11, 28) Credința prindea
făgăduința și se auzea răspunsul plin de bucurie: „Nu mai sunt necesare pelerinaje lungi; nici
călătorii obositoare către locurile sfinte. Pot veni la Isus chiar așa cum sunt, păcătos și nesfânt,
și El nu va disprețui rugăciunea de pocăință: «Iertate îți sunt păcatele.» Ale mele, chiar și ale
mele pot fi iertate!”
Un val de bucurie sfântă inunda inima, iar numele lui Isus era preamărit prin cuvinte de
laudă și mulțumire. Acele suflete fericite se reîntorceau în căminele lor pentru a răspândi
lumina, pentru a repeta și altora, cât puteau mai bine, experiența lor cea nouă; și anume că ei
descoperiseră Calea vie și adevărată. Era o putere stranie și solemnă în cuvintele Scripturii
care vorbeau direct inimilor acelora care flămânzeau după adevăr. Acesta era glasul lui
Dumnezeu și el aducea convingere acelora care îl auzeau.
Solul adevărului își vedea apoi de drum, dar înfățișarea lui umilă, sinceritatea lui,
seriozitatea și ardoarea lui adâncă erau subiecte des remarcate. În multe cazuri, ascultătorii
nici nu întrebau de unde vine sau unde merge. Fuseseră atât de copleșiți, la început de surpriză,
iar după aceea de recunoștință și de bucurie, încât nu se gândiseră să-l întrebe. Când îl rugaseră
să-i însoțească în căminele lor, el le răspunsese că trebuie să viziteze oile pierdute ale turmei.
Ei se întrebau: Fusese oare un înger din cer? În multe cazuri solul adevărului nu mai era
revăzut. Lua drumul spre alte țări, sau își ducea viața în vreo temniță necunoscută, sau poate
oasele lui albeau pe locul unde mărturisise pentru adevăr. Dar cuvintele pe care le lăsase în
43