Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
să practice evlavia și virtutea”, în timp ce aceia care erau condamnați la osândă veșnică „nu
aveau puterea să asculte de legile divine”.
Alții, care mai susțineau că „cei aleși nu pot cădea din har și nici să piardă favoarea
divină”, au ajuns la concluzia și mai deplorabilă că „faptele rele pe care le fac nu sunt în
realitate atât de păcătoase și nici nu trebuiau considerate o călcare a Legii divine și, în
consecință, nu au nevoie să-și mărturisească păcatele sau să scape de ele prin pocăință.”
(McClintock and Strong, Encyclopedia, art. „Antinomians”). De aceea ei declarau că și cel
mai dezgustător păcat, socotit de toată lumea ca o călcare gravă a Legii divine, nu este păcat
în ochii lui Dumnezeu, dacă este săvârșit de unul dintre aleși, „deoarece aceasta este una dintre
caracteristicile esențiale și distincte ale celui ales, care nu poate face nimic care ar fi neplăcut
lui Dumnezeu sau interzis de Legea Sa”.
Aceste învățături monstruoase sunt în esență aceleași ca și învățăturile propovăduite mai
târziu de unii dintre educatorii și teologii populari, că nu există o lege divină de neschimbat
ca regulă a dreptății, ci că norma moralității este stabilită de societatea însăși și că este
continuu supusă schimbării. Toate aceste idei sunt inspirate de același duh iscusit — prin acela
care printre locuitorii fără păcat ai cerului și-a început lucrarea de a căuta să distrugă justele
restricții ale Legii lui Dumnezeu. Doctrina unei predestinări divine, în sensul că mai dinainte
caracterul unui om a fost fixat în mod definitiv, i-a condus pe mulți oameni la o respingere
reală a Legii lui Dumnezeu. Wesley s-a împotrivit cu hotărâre rătăcirilor învățătorilor
antinomianiști și a dovedit că învățătura care duce la antinomianism era contrară Sfintelor
Scripturi. „Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire tuturor oamenilor a fost arătat.”
„Aceasta este bine și primit înaintea lui Dumnezeu Mântuitorul nostru”, „care voiește ca
toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului. Căci este un singur Dumnezeu
și un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine
Însuși ca răscumpărare pentru toți.” (Tit 2, 1; 1 Timotei 2, 3-6). Duhul lui Dumnezeu este
revărsat fără plată, pentru a-l face în stare pe orice om să beneficieze de mijloacele mântuirii.
În felul acesta Hristos, „Lumina adevărată”, „luminează pe orice om venind în lume”. (Ioan
1, 9). Oamenii pierd mântuirea prin respingerea de bunăvoie a darului vieții.
Ca răspuns la pretențiile că la moartea lui Hristos preceptele Decalogului au fost
desființate o dată cu legea ceremonială, Wesley spunea: „El n-a desființat Legea Morală
cuprinsă în Cele Zece Porunci și susținută de profeți. Scopul venirii Sale n-a fost de a desființa
vreo parte din ea. Aceasta este o lege care nu poate fi desființată niciodată, care rezistă singură
ca Martorul Credincios din ceruri”. Ea există de la începutul lumii, fiind scrisă nu pe table de
piatră, ci în inimile tuturor fiilor oamenilor, de când au ieșit din mâinile Creatorului. Și cu
toate că literele scrise odinioară cu degetul lui Dumnezeu sunt acum într-o mare măsură șterse
prin păcat, ele nu pot fi șterse cu totul, atâta timp cât avem o conștiință cu privire la bine și
rău. Toate părțile acestei Legi trebuie să rămână în vigoare pentru toată omenirea și în toate
veacurile; ele nu depind de timp, de spațiu sau de alte împrejurări care sunt supuse schimbării,
162