Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
recunoscut stăpânirea, este departe de a fi nimicită. Iar profeția prevestește o restaurare a
puterii ei: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Și
tot pământul se mira după fiară” (Ver 3). Primirea rănii de moarte arată către căderea
papalității în anul 1798. După aceea, spune profetul, „rana de moarte s-a vindecat și tot
pământul se mira după fiară”. Pavel declară lămurit că „omul păcatului” va continua până la
a doua venire (2 Tesaloniceni 2, 3-8). Chiar la încheierea vremii, el va conduce lucrarea de
amăgire. Iar Ioan declară, referindu-se tot la papalitate: „Și toți locuitorii pământului i se vor
închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului,
care a fost junghiat” (Apocalipsa 13, 8). Atât în lumea veche, cât și în cea nouă, papalitatea
va primi închinare prin cinstea dată instituției duminicii, care se întemeiază numai pe
autoritatea bisericii romane.
Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, în Statele Unite cercetătorii profeției au prezentat
lumii această mărturie. În evenimentele care au loc acum se vede o înaintare rapidă către
împlinirea acestei profeții. La învățătorii protestanți, se vede aceeași pretenție la autoritatea
divină în favoarea păzirii duminicii și aceeași lipsă de dovezi scripturistice ca la conducătorii
papali, care au născocit minuni pentru a umple locul unei porunci de la Dumnezeu. Susținerea
că judecățile lui Dumnezeu vin asupra oamenilor din cauza călcării sabatului duminical se va
repeta; deja a început să fie susținută. Și o mișcare pentru impunerea păzirii duminicii câștigă
teren cu repeziciune.
Uimitoare este biserica romană în subtilitatea și șiretenia ei. Ea poate citi ce trebuie să se
întâmple. Ea își așteaptă vremea, văzând că bisericile protestante îi dau onoare primind sabatul
cel fals și că se pregătesc să-l impună prin aceleași mijloace pe care le-a folosit ea în zilele de
odinioară. Aceia care resping lumina adevărului vor căuta iarăși ajutor la această așa-zisă
putere infailibilă, pentru a înălța o instituție care și-a avut originea o dată cu ea. Cu câtă
bucurie va veni în ajutorul protestanților pentru această lucrare, nu este greu de presupus. Cine
înțelege mai bine decât conducătorii papali cum să-i trateze pe aceia care nu ascultă de
biserică?
Biserica Romano-Catolică, cu toate ramificațiile ei în lumea întreagă, formează o
organizație vastă, sub stăpânirea scaunului papal și destinat să slujească intereselor lui.
Milioanele lui de credincioși din toate țările globului sunt instruiți să se țină legați în supunere
față de papa. Oricare le-ar fi naționalitatea sau guvernământul, ei trebuie să privească
autoritatea bisericii mai presus de oricare alta. Cu toate că au jurat credință față de stat, în
spatele acestuia stă votul de ascultare față de Roma, care îl dezleagă de oricare alt angajament
împotriva intereselor ei.
Istoria stă ca martoră a eforturilor ei persistente și măiestrite de a se amesteca în treburile
națiunilor; iar după ce a câștigat un cap de pod, îi promovează scopurile, chiar cu prețul
ruinării conducătorilor și a poporului. În anul 1204, papa Inocențiu al III-lea a smuls de la
Petru II, regele Aragonului, următorul jurământ extraordinar: „Eu, Petru, regele aragonezilor,
364