Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
Biblie, a fost uimit când a descoperit în ea „nu învățăturile Romei, ci învățăturile lui Luther”.
(Wylie, b.13, cap.9). De aici înainte el s-a devotat cu totul cauzei Evangheliei.
„Cel mai cult dintre nobilii Franței”, geniul și elocvența lui, curajul și zelul lui eroic
neînfricat și marea lui influență la curte — căci era un favorit al regelui — l-au făcut să fie
privit de mulți ca fiind cel destinat a deveni reformatorul țării sale. Beza spunea: „Berquin ar
fi putut fi un al doilea Luther, dacă ar fi găsit în Francisc I un al doilea elector”. „El este mai
rău decât Luther, se tânguiau papistașii.” (Idem, b.13, cap.9). Fără îndoială, era mai de temut
pentru romaniștii din Franța. L-au aruncat în temniță ca pe un eretic, dar a fost pus în libertate
de rege. Lupta a continuat ani de zile. Francisc, oscilând între Roma și Reformă, uneori tolera
și alteori restrângea zelul aprig al călugărilor. Berquin a fost întemnițat de trei ori de
autoritățile papale, numai pentru a fi eliberat de monarh care, admirându-i geniul și caracterul
lui nobil, a refuzat să-l jertfească răutății ierarhiei papale.
Berquin a fost avertizat în repetate rânduri cu privire la primejdia care-l amenința în Franța
și a fost îndemnat să urmeze calea acelora care și-au găsit siguranța într-un exil voluntar.
Erasmus cel timid și oportunist, care, cu toată minunăția erudiției lui, n-a reușit niciodată să
se ridice la măreția morală care ține mai puțin la viață și onoruri decât la adevăr, îi scria lui
Berquin: „Cere să fii trimis ca ambasador în vreo țară străină; du-te și călătorește în Germania.
Îl cunoști pe Beda și pe alții ca el — este un monstru cu o mie de capete, care aruncă venin în
toate părțile. Vrăjmașii tăi se numesc legiune. Dacă ar fi cauza ta mai bună decât aceea a lui
Isus Hristos, ei nu te-ar lăsa până nu te-ar distruge în mod mizerabil. Nu te încrede prea mult
în protecția regelui. În orice caz, nu mă compromite la facultatea de teologie.” (Idem, b.13,
cap.9).
Dar, pe măsură ce primejdiile se înmulțeau, râvna lui Berquin nu făcea decât să se
întărească și mai mult. Departe de a adopta politica prudentă și sfatul lui Erasmus, el s-a
hotărât să treacă la măsuri și mai îndrăznețe. El nu avea să rămână doar în apărarea adevărului,
ci urma să atace rătăcirea. Acuzația de erezie pe care romaniștii căutau să i-o atribuie el o va
arunca asupra lor. Cei mai activi și mai înverșunați adversari ai lui erau doctorii erudiți și
călugării departamentului teologic al marii Universități din Paris, una dintre cele mai înalte
autorități ecleziastice atât a orașului, cât și a națiunii. Din scrierile acestor doctori, Berquin a
extras douăsprezece propoziții pe care le-a declarat în public ca fiind „împotriva Bibliei și
eretice” și a cerut regelui să judece această dispută.
Monarhul, bucuros de a pune la probă puterea și istețimea fruntașilor în luptă și mulțumit
pentru ocazia ce o avea de a umili mândria acestor călugări îngâmfați, a poruncit romaniștilor
să-și apere cauza cu Biblia. Dar ei știau că această armă nu-i va ajuta; întemnițarea, chinul și
rugul erau armele pe care știau să le mânuiască mai bine. Zarurile erau aruncate și s-au văzut
gata să cadă în groapa în care nădăjduiseră să îl arunce pe Berquin. Înspăimântați, priveau în
jur să găsească o cale de scăpare.
133