Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
reformatorii să-și justifice alegerea unui drum care i-ar fi dus în scurtă vreme la ruina cauzei
lor.
„Din fericire, ei n-au pierdut din vedere principiul pe care se bazase acest aranjament și
au acționat prin credință. Care era acel principiu? Era dreptul Romei de a forța conștiința și
de a interzice cercetarea liberă. Dar nu erau ei și supușii lor protestanți aceia care aveau să se
bucure de libertatea religioasă? Da, dar numai ca o favoare specială stipulată în înțelegere, și
nu ca un drept. Însă, pentru aceia care nu erau cuprinși în această înțelegere marele principiu
al autorității avea să acționeze, căci conștiința nu era luată în considerație. Roma era
judecătorul infailibil și trebuia ascultată. Acceptarea înțelegerii propuse urma să fie o
recunoaștere de fapt, că libertatea religioasă era acordată numai Saxoniei reformate; iar în
ceea ce privește restul creștinătății, cercetarea liberă și mărturisirea credinței reformate erau
considerate crime și trebuiau tratate cu temnița și rugul. Puteau ei consimți să se limiteze
libertatea religioasă, să se ducă vestea că Reforma își făcuse ultimii ei convertiți? Că își
cucerise ultima palmă de pământ și că, oriunde Roma își întindea domeniul în ceasul acela,
acolo stăpânirea ei avea să fie veșnică? Puteau reformatorii să declare că erau nevinovați de
sângele acelor sute și mii de oameni care în urma acestei înțelegeri aveau să-și dea viața în
țările catolice? Aceasta ar fi însemnat să trădeze, în acest ceas suprem, cauza Evangheliei și
libertății creștinătății.” (Wylie, b.9, cap.15). „Mai degrabă erau gata să jertfească totul, chiar
și statele, coroanele lor și viața lor.” (D’Aubigne, b.13, cap.5)
„Să respingem acest decret”, au spus prinții. „În probleme de conștiință, majoritatea nu
are nici o putere”. Iar delegații au declarat: „Datorăm pacea de care se bucură imperiul,
decretului din anul 1526; anularea lui ar umple Germania de tulburări și de disensiuni. Dieta
nu poate face mai mult decât să păstreze libertatea religioasă până când se va aduna consiliul.”
(Idem, b.13, cap.5). Ocrotirea libertății de conștiință este datoria statului, și aceasta este limita
autorității lui în materie de religie. Orice guvernare pământească, ce încearcă să rânduiască
sau să impună rânduielile religioase cu ajutorul autorității civile, jertfește principiul pentru
care creștinii evanghelici au luptat cu atâta noblețe.
Papistașii erau hotărâți să reprime tot ceea ce ei numeau „încăpățânare îndrăzneață”. Ei au
început prin încercarea de a provoca disensiuni printre susținătorii Reformei și a-i intimida pe
toți aceia care nu declaraseră în mod deschis că sunt în favoarea ei. Reprezentanții orașelor
libere au fost chemați în cele din urmă înaintea dietei și somați să declare dacă acceptă
condițiile propunerii. Ei au cerut o amânare, dar a fost zadarnic. Când au fost supuși la probă,
aproape jumătate din numărul lor s-au declarat de partea reformatorilor. Aceia care au refuzat
să jertfească libertatea de conștiință și dreptul liberei cercetări știau bine că poziția lor îi
expunea în viitor criticii, condamnării și persecuției. Unul dintre delegați spunea: „Va trebui
ori să ne lepădăm de Cuvântul lui Dumnezeu, ori să fim arși”. (Idem, b.13, cap.5)
Regele Ferdinand, reprezentantul împăratului la Dietă, a văzut că decretul avea să
provoace neînțelegeri serioase, dacă prinții nu pot fi convinși să-l primească și să-l susțină.
123