Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
reîntors în orașul lui natal din răsăritul Franței pentru a răspândi lumina în patria copilăriei
lui. Abia sosiră aici veștile cu privire la cele întâmplate la Meaux și adevărul pe care el îl
propovăduia cu zel neînfricat a și găsit ascultători. Imediat autoritățile l-au adus la tăcere și a
fost alungat din oraș. Pentru că nu mai putea lucra în mod deschis, Farel străbătea câmpiile și
satele, învățând în locuințe particulare, pe pajiști retrase, făcându-și adepți și găsind adăpost
în păduri și peșterile stâncoase care fuseseră deseori umblate de el în copilărie. Dumnezeu îl
pregătea pentru încercări și mai mari. „Necazurile, persecuțiile și uneltirile lui Satana, despre
care am fost avertizat, nu mi-au lipsit”, spunea el, „sunt mult mai aspre decât aș fi putut purta,
dar Dumnezeu este Tatăl meu; El S-a îngrijit și Se va îngriji totdeauna de puterea pe care o
cer.” (D’Aubigne, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.12, cap.9)
Ca și în zilele apostolice, persecuția „a lucrat mai degrabă la înaintarea Evangheliei”.
(Filipeni 1, 12). Alungați din Paris și Meaux, „ei s-au răspândit mergând din loc în loc și
propovăduind Cuvântul”. (Faptele Apostolilor 8, 4). Și în felul acesta lumina și-a croit drum
în multe din provinciile îndepărtate ale Franței.
Dumnezeu Își pregătea însă lucrători pentru extinderea cauzei Sale. Într-una din școlile
Parisului, se afla un tânăr liniștit, prevăzător, dând dovadă de o minte puternică și
pătrunzătoare, care se distingea atât prin curăția vieții lui, prin perseverența în studii, cât și
prin evlavia sa. Talentele și sârguința lui au făcut din el în scurtă vreme mândria colegiului și
se anticipa cu încredere că Jean Calvin va deveni unul dintre cei mai pricepuți și mai onorați
apărători ai bisericii. Dar o rază a luminii divine pătrunse înăuntrul zidurilor scolasticismului
și superstiției de care era înconjurat Calvin. Nu fără teamă a aflat el despre noile învățăturile,
dar nu se îndoia de nimic că ereticii meritau focul căruia îi erau încredințați. Dar, fără să-și
dea seama, a fost adus față în față cu erezia și constrâns să pună la probă puterea teologiei
romane în combaterea învățăturilor protestante.
La Paris, se afla un văr al lui Calvin care primise reforma. Cei doi veri se întâlneau adesea
și discutau problemele care tulburau creștinătatea. În lume sunt doar două religii, spunea
Olivetan, protestantul. Există o categorie de religii pe care le-au inventat oamenii și în care
omul se mântuiește prin ceremonii și prin fapte bune; cealaltă este religia care este descoperită
în Biblie și care îl învață pe om să caute mântuirea numai în harul fără plată al lui Dumnezeu.
„Mie nu-mi trebuie noile voastre doctrine”, exclamă Calvin, „îți închipui tu că am trăit
toată viața mea în rătăcire?” (Wylie, b.13, cap.7). Dar în mintea lui s-au trezit gânduri pe care
nu le putea alunga. Singur în camera lui, cugeta la cuvintele vărului său. În curând s-a convins
de starea sa de păcătoșenie și s-a văzut fără Mijlocitor, înaintea unui Judecător sfânt și drept.
Mijlocirea sfinților, faptele bune, ceremoniile bisericii, toate acestea erau neputincioase
pentru ispășirea păcatului. Nu vedea înainte nimic altceva decât întunericul disperării veșnice.
În zadar au încercat savanții bisericii să-i aline durerea. Mărturisirile și penitențele erau
îndeplinite în zadar; acestea nu puteau împăca sufletul cu Dumnezeu.
135