Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
Însă Dumnezeu Și-a condus poporul în marea mișcare adventă, puterea și slava Sa au
însoțit lucrarea și El nu putea îngădui ca ea să se încheie în întuneric și în dezamăgire sau să
fie socotită drept rătăcită și fanatică. El nu avea să lase Cuvântul Său acoperit de îndoială și
de nesiguranță. Cu toate că mulți renunțaseră la calculul de mai înainte al perioadelor profetice
și negau concepția corectă a mișcării întemeiată pe ea, alții nu erau dispuși să renunțe la
punctele de credință și la o experiență care erau susținute de Scripturi și de Testimoniesle
Duhului lui Dumnezeu. Aceștia erau convinși că au adoptat principii sănătoase de interpretare
în studiul lor cu privire la profeții și că era de datoria lor să țină la aceste adevăruri deja
descoperite, continuând același drum de cercetare biblică. Cu rugăciuni stăruitoare, ei și-au
revizuit poziția și au studiat Scripturile ca să descopere greșeala făcută. Și pentru că n-au văzut
nici o greșeală în calculul lor cu privire la perioadele profetice, au fost conduși să examineze
mai atent subiectul sanctuarului.
În cercetarea lor, au descoperit că nu există nici o dovadă în Scripturi care să susțină
concepția populară că pământul este sanctuarul; dar au găsit în Biblie o explicație a subiectului
sanctuarului, despre natura lui, despre locul așezării sale și serviciile din el; mărturia
scriitorilor sfinți era atât de clară și cuprinzătoare, încât clarificarea problemei era mai presus
de orice îndoială. Apostolul Pavel spune în Epistola către Evrei: „Legământul dintâi avea și
el porunci privitoare la slujba dumnezeiască și la un locaș pământesc de închinare. În adevăr,
s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită «Locul Sfânt», era sfeșnicul, masa și pâinile pentru
punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema «Locul
preasfânt». El avea un altar de aur pentru tămâie, și chivotul legământului, ferecat peste tot
cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, și tablele
Legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispășirii cu umbra lor”
(Evrei 9, 1-5).
Sanctuarul la care se referă Pavel aici era tabernacolul clădit de Moise la porunca lui
Dumnezeu, ca fiind locașul de pe pământ al Celui Preaînalt. „Să-Mi faceți un locaș sfânt, și
Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25, 8) a fost îndrumarea dată lui Moise când fusese pe
munte cu Dumnezeu. Izraeliții călătoreau prin pustie, iar cortul a fost în așa fel construit, încât
să poată fi purtat din loc în loc; cu toate acestea, era o construcție de o deosebită măreție.
Pereții erau din scânduri drepte, acoperite cu aur și puse în suporți de argint, iar acoperișul era
făcut dintr-o serie de învelitori, sau cortine, cele din exterior din piei, iar cele din interior, din
țesături fine, brodate frumos cu heruvimi. În afară de curtea exterioară, care cuprindea altarul
arderilor de tot, tabernacolul era format din două despărțituri, numite Sfânta și Sfânta
Sfintelor, separate printr-o perdea sau acoperitoare bogată și frumoasă, o perdea asemănătoare
închidea și intrarea în prima despărțitură. În Sfânta se găsea candelabrul așezat spre miazăzi,
cu cele șapte candele care luminau sanctuarul atât ziua, cât și noaptea; la miazănoapte era
masa cu pâinile prezenței, iar înaintea perdelei care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor era
altarul tămâierii, din aur, de pe care norul de tămâie împreună cu rugăciunile lui Israel se
înălțau zilnic înaintea lui Dumnezeu.
259