Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
fusese mângâierea celor credincioși ai lui Dumnezeu în toate veacurile; de ce devenise el,
asemenea Autorului, „o piatră de poticnire și o stâncă de blestem” pentru pretinsul Său popor?
Domnul Însuși făgăduise ucenicilor Săi: „După ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă
voi întoarce și vă voi lua cu Mine”. (Ioan 14, 3). Mântuitorul milostiv a fost Acela care,
anticipând singurătatea și necazul urmașilor Săi, a însărcinat pe îngeri să-i mângâie cu
asigurarea că El va veni iarăși la fel cum Se înălța la cer. Și atunci când ucenicii stăteau cu
ochii pironiți spre cer, pentru a prinde ultima privire a Aceluia pe care-L iubeau, atenția le-a
fost atrasă de cuvintele îngerului: „Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest
Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând
la cer.” (Faptele Apostolilor 1, 11). Nădejdea le-a fost aprinsă iarăși de solia îngerului.
Ucenicii „s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie; și stăteau totdeauna în templu, lăudând și
binecuvântând pe Dumnezeu.” (Luca 24, 52.53). Ei nu se bucurau pentru că Isus se despărțise
de ei și erau lăsați să se lupte cu încercările și ispitele lumii, ci datorită asigurării îngerilor că
El urma să vină iarăși.
Vestea revenirii lui Hristos ar trebui să fie acum ca atunci când a fost adusă de îngeri
păstorilor din Betleem, o veste plină de o mare bucurie. Aceia care Îl iubesc cu adevărat pe
Mântuitorul nu pot decât să salute cu bucurie vestea care se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu,
că Acela în care sunt concentrate nădejdile de viață veșnică vine iarăși, nu ca să fie insultat,
disprețuit și lepădat, așa cum a fost la prima venire, ci în putere și slavă ca să-Și răscumpere
poporul. Cei care nu-L iubesc pe Mântuitorul sunt aceia care doresc ca El să rămână acolo și
nu poate fi o dovadă mai convingătoare că bisericile s-au depărtat de Dumnezeu decât
supărarea și frământarea provocată de această solie trimisă de Cer.
Aceia care au primit solia adventă simțeau nevoia de pocăință și umilință înaintea lui
Dumnezeu. Mulți oscilaseră multă vreme între Hristos și lume, dar acum simțeau că a venit
timpul să ia o atitudine. „Lucrurile veșnice le apăreau într-o realitate neobișnuită. Cerul era
adus aproape și ei se vedeau vinovați înaintea lui Dumnezeu.” (Bliss 147). Creștinii erau
treziți la o nouă viață spirituală. Erau determinați să simtă că timpul era scurt, că tot ce aveau
de făcut pentru aproapele lor trebuia făcut repede. Cele pământești își pierdeau valoarea,
veșnicia părea că se deschide înaintea lor, iar sufletul, cu tot ce se raporta la fericirea sau la
nenorocirea lor eternă, întuneca în ochii lor orice țintă vremelnică. Duhul lui Dumnezeu era
asupra lor și dădea putere apelurilor arzătoare făcute atât fraților, cât și păcătoșilor, ca ei să se
pregătească pentru Ziua lui Dumnezeu. Mărturia tăcută a vieții lor zilnice era o mustrare
continuă pentru membrii bisericii, formaliști și neconsacrați. Aceștia nu doreau să fie tulburați
în urmărirea plăcerilor lor, în devoțiunea lor față de câștigul de bani și în ambiția lor după
onoare lumească. Astfel apărea vrăjmășia și împotrivirea contra credinței advente și a acelora
care o vesteau.
Când au văzut că argumentele din perioadele profetice nu puteau fi contrazise,
împotrivitorii au încercat să descurajeze cercetarea subiectului, susținând învățătura că
proorociile erau sigilate. În felul acesta, protestanții urmau căile romaniștilor. În timp ce
213