Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
Luther nu părăsise decât în parte rătăcirile romanismului. Dar când făcea comparație între
Scripturile sfinte, decretele și constituțiile papale, rămânea plin de uimire. „Citesc”, scria el,
„decretele pontifilor și ... nu știu dacă papa este însuși anticristul sau apostolul lui, atât de rău
este reprezentat Hristos și răstignit în ele.” (Idem, b. 5, cap. 1). Chiar acum, în aceste
momente, Luther încă era un susținător al bisericii romane și nu avea nici un gând să se
despartă vreodată de legătura cu ea.
Scrierile reformatorului și învățăturile lui se răspândeau pretutindeni în creștinătate.
Lucrarea lui s-a răspândit în Elveția și în Olanda. Copii ale scrierilor lui și-au făcut drum în
Franța și în Spania. În Anglia, învățăturile lui au fost primite ca fiind cuvântul vieții. În Belgia
și în Italia, de asemenea, adevărul era răspândit. Mii de oameni se trezeau din amorțeala de
moarte la bucuria și nădejdea unei noi vieți de credință. Roma se mânia din ce în ce mai mult
din cauza atacurilor lui Luther, iar unii dintre adversarii săi cei mai fanatici, printre care chiar
doctori la universitățile catolice, declarau că acela care-l va ucide pe călugărul răzvrătit va fi
fără păcat. Într-o zi, un străin, cu un pistol ascuns sub mantie, s-a apropiat de reformator și l-
a întrebat de ce umblă singur. „Sunt în mâna lui Dumnezeu”, i-a răspuns Luther. „El este tăria
mea și scutul meu. Ce poate să-mi facă omul?” (Idem, b. 6, cap. 2). Auzind aceste cuvinte,
străinul s-a întors palid și a luat-o la fugă ca din fața îngerilor cerului.
Roma era hotărâtă să-l distrugă pe Luther; dar Dumnezeu îl apăra. Învățăturile lui erau
auzite pretutindeni — „în colibe și în mănăstiri, ... în casele nobililor, în universități și în
palatele regilor”; și oamenii de viță nobilă se ridicau din toate părțile să-i susțină eforturile
(Idem, b. 6, cap. 2). Cam în vremea aceasta, Luther, citind lucrările lui Huss, a descoperit că
adevărul cel mare al îndreptățirii prin credință, pe care el căuta să-l înalțe și să-l predice, fusese
susținut de reformatorul Boemiei. „Toți au fost husiți”, spunea Luther, „Pavel, Augustin și
chiar eu, fără să știm acest lucru!” „Cu siguranță că judecățile lui Dumnezeu vor veni peste
lume”, continua el, „deoarece acum un veac i s-a predicat adevărul care a fost osândit și ars.”
(Wylie, b. 6, cp. 1)
Într-un apel adresat împăratului și nobilimii din Germania în favoarea Reformei
creștinătății, Luther scria cu privire la papa: „Este un lucru dezgustător să-l vezi pe omul care
se pretinde a fi locțiitorul lui Hristos, desfășurând o astfel de măreție pe care nici un împărat
nu o poate egala. Se aseamănă această ființă cu Isus cel sărac sau cu Petru cel umil? Ei spun
că el este stăpânul lumii! Dar Hristos, al cărui vicar se laudă a fi, spunea: «Împărăția Mea nu
este din lumea aceasta». Pot oare stăpânirile unui vicar să se întindă dincolo de acelea ale
superiorului său?” (D’Aubigne, b. 6, cap. 3)
Despre universități scria în felul următor: „Tare mi-e teamă că universitățile se vor dovedi
a fi porțile mari ale iadului, dacă nu se lucrează cu stăruință să se explice Sfintele Scripturi,
pe care să le întipărească în inimile tineretului. Nu sfătuiesc pe nimeni să-și dea copilul acolo
unde Scripturile nu au un loc suprem. Orice instituție în care oamenii nu se ocupă intens de
Cuvântul lui Dumnezeu devine coruptă.” (Idem, b.6, cap.3) Acest apel a circulat cu
84