Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită.... Vedeți dar
că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință” (Iacov 2, 14-24).
Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei învățături înșelătoare a credinței
fără fapte. Acea credință care pretinde favoarea cerului fără să împlinească acele condiții pe
baza cărora se oferă harul nu este credință, ci o încumetare; căci credința adevărată își are
temelia în făgăduințele și prevederile Scripturilor. Să nu se amăgească nimeni cu credința că
poate deveni sfânt, în timp ce calcă de bunăvoie una din cerințele lui Dumnezeu. Săvârșirea
unui păcat cunoscut aduce la tăcere mărturia glasului Duhului și des-parte sufletul de
Dumnezeu. „Păcatul este călcarea Legii.” Și „oricine păcătuiește calcă Legea nu L-a văzut,
nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3, 6). Deși Ioan, în epistolele sale, zăbovește atât de mult asupra
dragostei, nu ezită totuși să descopere adevăratul caracter al acelei clase de oameni care
pretind că sunt sfințiți, în timp ce trăiesc călcând Legea lui Dumnezeu. „Cine zice: «Îl cunosc»
și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos și adevărul nu este în el. Dar cine păzește
Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită” (1 Ioan 2, 4.5). Iată proba
mărturisirii de credință a oricărui om. Nu putem socoti pe nimeni sfânt fără să-l aducem la
măsura singurului nivel de sfințire al lui Dumnezeu, în cer și pe pământ. Dacă oamenii nu
simt povara Legii morale, dacă tratează cu ușurință și subapreciază preceptele lui Dumnezeu,
dacă încalcă una din cele mai mici din aceste porunci și îi învață pe oameni așa, nu vor avea
nici un preț în ochii Cerului și putem ști că pretențiile lor n-au nici o temelie.
Iar pretenția de a fi fără păcat este dovada că acela care pretinde aceasta este departe de a
fi sfânt. Aceasta se datorează faptului că acesta nu are o concepție adevărată cu privire la
curăția infinită și la sfințenia lui Dumnezeu sau cu privire la ceea ce trebuie să devină pentru
a ajunge asemenea caracterului Său; pentru că nu are o concepție adevărată cu privire la
curăția și la frumusețea fără egal ale lui Isus, cu privire la răutatea și gravitatea păcatului, se
poate socoti un om sfânt. Cu cât mai mare este distanța dintre el și Hristos și cu cât sunt mai
nepotrivite concepțiile lui despre caracterul Său divin și cerințele Sale, cu atât mai neprihănit
pare el în propriii ochi.
Sfințirea pe care o recomandă Scripturile cuprinde întreaga ființă — duh, suflet și corp.
Pavel se ruga pentru tesaloniceni ca „duhul lor, sufletul lor și trupul lor să fie păstrate fără
pată până la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5, 23). Tot el mai scria
credincioșilor: „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile
voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). În vremea Israelului din
vechime, toate jertfele aduse ca dar Domnului erau cercetate cu atenție. Dacă se descoperea
vreun defect, animalul prezentat era refuzat; deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie
„fără cusur”. Tot astfel, creștinii sunt îndemnați să aducă trupurile lor „ca o jertfă vie, sfântă,
plăcută lui Dumnezeu”. Pentru ca să facă lucrul acesta, toate puterile trebuie să fie păstrate în
cea mai bună stare cu putință. Orice obicei care slăbește puterea fizică sau mintală îl face pe
om neînstare pentru slujirea Creatorului Său. Și ar fi oare Dumnezeu mulțumit cu mai puțin
decât tot ce putem da mai bun? Hristos spune: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată
297