Din Monarchie pana in Anarhie

De la Monarhie până la Anarhie
călcat Cuvântul lui Dumnezeu, ochii li s-au deschis să-și vadă nesăbuința; ei au cunoscut răul
și au gustat din rodul amar al neascultării.
În mijlocul Edenului crește pomul vieții, ale cărui roade aveau puterea de a prelungi viața.
Dacă Adam ar fi rămas ascultător față de Dumnezeu, el ar fi continuat să se bucure de intrare
liberă la acest pom și ar fi trăit veșnic. Dar, atunci când a păcătuit, i s-a interzis să se mai
împărtășească din pomul vieții și a devenit astfel supus morții. Sentința divină: „Țărână ești
și în țărână te vei întoarce” arată către deplina stingere a vieții.
Nemurirea, făgăduită omului condiționată de ascultare, a fost pierdută prin păcătuire.
Adam nu putea transmite urmașilor lui ceea ce nu avea; și n-ar fi fost nici o nădejde pentru
neamul omenesc căzut, dacă Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său, n-ar fi adus nemurirea.
Deoarece „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricină că toți au păcătuit”, Hristos
„a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie” (Romani 5, 12; 2 Timotei 1, 10).
Numai prin Hristos se poate obține nemurirea. Isus a spus: „Cine crede în Fiul, are viața
veșnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viața” (Ioan 3, 36). Orice om poate ajunge în
posesia acestei binecuvântări prețioase, dacă împlinește condițiile. Toți aceia care, „prin
stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea”, vor primi „viața veșnică” (Romani 2, 7).
Singurul care i-a făgăduit lui Adam viața prin neascultare a fost marele amăgitor. Iar
declarația șarpelui către Eva în Eden — „Hotărât că nu veți muri” — a fost prima predică
despre nemurirea sufletului. Totuși declarația aceasta, care se bazează numai pe autoritatea
lui Satana, răsună de la amvoanele creștinătății și este primită de majoritatea omenirii tot atât
de ușor cum a fost primită de primii noștri părinți. Sentința divină: „Sufletul care păcătuiește,
acela va muri” (Ezechiel 18, 20) a fost răstălmăcită în: „Sufletul care păcătuiește nu va muri,
ci va trăi veșnic”. Nu putem decât să ne mirăm de absurditatea ciudată, care îi face pe oameni
atât de creduli față de cuvintele lui Satana și atât de necredincioși față de cuvintele lui
Dumnezeu.
Dacă omul, după cădere, ar fi avut intrare liberă la pomul vieții, ar fi trăit veșnic și, în felul
acesta, păcatul ar fi fost nemuritor. Dar un heruvim cu o sabie de foc a păzit „drumul care
duce la pomul vieții” (Geneza 3, 24) și nimănui din familia lui Adam nu i-a mai fost îngăduit
să treacă această barieră și să se împărtășească din rodul dătător de viață. De aceea nu există
păcătos nemuritor. Dar, după cădere, Satana i-a îndemnat pe îngerii lui să facă un efort
deosebit pentru a răspândi credința că omul ar fi de la natură nemuritor și, amăgindu-i pe
oameni să creadă această rătăcire, urma să se ajungă la concluzia că păcătosul ar trăi în
nenorocire veșnică. Apoi prințul întunericului, lucrând prin agenții lui, Îl prezintă pe
Dumnezeu ca pe un tiran răzbunător, declarând că El îi aruncă în iad pe toți aceia care nu-I
sunt pe plac și-i face să simtă mânia Lui; și că, în timp ce suferă o groază și un chin de
nedescris în flăcările veșnice, Creatorul lor privește cu satisfacție la ei.
În felul acesta, arhiamăgitorul pune atributele lui pe seama Creatorului și Binefăcătorului
omenirii. Cruzimea este de la Satana. Dumnezeu este iubire; și tot ce a creat a fost curat, sfânt
336