REMEMBRANCE IN TIME - Index of

Prin declaraŃia Preşedintelui României din decembrie 2006, statul român a condamnat
sistemul comunist totalitar din România pentru faptul că a fost impus prin dictat străin,
pentru atacul împotriva societăŃii civile, a pluralismului politic şi economic, nimicirea
partidelor democratice, distrugerea pieŃei libere, exterminarea prin asasinat, deportări,
muncă forŃată, întemniŃarea a sute de mii de oameni. Mai mult decât atât, prin acte
normative specifice sau decizii ale instanŃelor, statul român actual a sancŃionat statul
român comunist prin acte de retrocedări ale proprietăŃii, de anulare a unor sentinŃe
politice, de despăgubiri materiale pentru suferinŃe şi încălcări ale drepturilor omului. Prin
aceste măsuri reparatorii, dreptul românesc recunoaşte ipoteza juridică generală că faptele
enunŃate mai sus sunt amendabile.
Teoria dreptului prevede, însă, mai multe tipuri de sancŃiuni în funcŃie de scopul
urmărit: sancŃiuni de anulare a actelor ilicite, sancŃiuni reparatorii, sancŃiuni disciplinare,
sancŃiuni contravenŃionale, sancŃiuni penale. Primele dintre ele au fost deja puse în
practică. Chestiunea privind pedepsirea crimelor comunismului nu poate fi rezolvată din
punct de vedere juridic decât prin sancŃiunea penală, ultima, cea mai gravă şi cea mai
importantă, o sancŃiune care să arate că statul român ar fi capabil să şi pedepsească pe
vinovaŃi, nu doar să recompenseze suferinŃa. Răsplătirea cu bani şi proprietăŃi a foştilor
deŃinuŃi politici ne duce în situaŃia bizară în care sunt recompensaŃi în acelaşi timp şi
foştii lucrători ai aparatului represiv care beneficiază în continuare de privilegiile şi
drepturile acordate de statul român comunist dar şi foştii persecutaŃi politici, conform
legii nr. 221/2009.
Deşi opinia generală este aceea că regimul nu este identic cu ideologia pe care se
bazează, el fiind înfăptuit de oameni prin faptele lor, ne confruntăm cu paradoxul că doar
regimul a fost condamnat dar nu şi cei care l-au instaurat şi care l-au menŃinut.
DeclaraŃia preşedintelui nu a fost transpusă într-o normă juridică care să aibă
proprietatea de a fi stabilită sau recunoscută de stat, care să exprime voinŃa de stat şi a
cărei respectare obligatorie să fie garantată de forŃa coercitivă a statului.
Întorcându-ne la celelalte tipuri de sancŃiuni în afara celei penale, vom trece în revistă şi
„lustraŃia”, ca manifestare a unei vagi intenŃie punitive a statelor foste comuniste.
LustraŃia prezintă şi ea unele aspecte controversate. În România, Legea lustraŃiei, dând
curs punctului 8 al ProclamaŃiei de la Timişoara care urmărea asanarea clasei politice şi
decizionale, propune responsabilităŃi pentru activiştii de partid, „acei oameni care şi-au
abandonat profesiile lor pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile
deosebite oferite de acesta”. Ori, întorcându-ne la justiŃie, apartenenŃa la partidul
comunist sau deŃinerea anumitor funcŃii nu poate face obiectul unei infracŃiuni. JustiŃia
operează cu cazuri particulare, grade de vinovăŃie şi probe. Trebuie dovedit dacă, în
exercitarea funcŃiei respective, o persoană a comis sau nu anumite fapte.
In urma unei analize a avatarurilor legii lustraŃiei din România cu toate problemele
ideologice, legislative şi de drept pe care aceasta le înglobează, istoricul Florin Abraham
critică faptul că Legea lustraŃiei introduce două mecanisme de aplicare: autolustraŃia şi
lustrabilitatea demonstrată şi concluzionează că, pentru o reconciliere cu trecutul totalitar,
singura formă viabilă este nu de a căuta forme juridice pentru o „politică a revanşei” ci de
602