REMEMBRANCE IN TIME - Index of

anual (dobânda pe pieŃele financiare era peste 7%), alături de acordul semnat cu FMI era
o garanŃie pentru întreaga comunitate internaŃională, fie că era vorba de bancheri sau
guverne occidentale, că statul român îşi va respecta obligaŃiile financiare 2 .
Prin intermediul Clubului de la Paris al łărilor Creditoare (instituŃie creată în 1956 şi
care cuprindea 19 state dezvoltate) şi cu ajutorul FranŃei, România a reuşit să
dezamorseze criza datoriei externe. Au fost purtate lungi discuŃii cu FMI, Clubul de la
Paris, Clubul de la Londra, reprezentând marile bănci comerciale, cu câteva guverne care
au garantat credite pentru România. DiscuŃiile au avut ca rezultat unele reeşalonări. Dar
guvernul de la Bucureşti a fost somat să plătească urgent toate datoriile pe termen scurt
(până la un an). FMI a oferit, în schimb, câteva facilităŃi de finanŃare cât şi sprijin în
restructurarea creditelor externe. La masa negocierilor au fost reeşalonate credite
scadente în anul 1982 (2,7 miliarde dolari) şi 1983 (770 milioane dolari).
Programul de „ajustare structurală” convenit cu FMI a fost implementat de
autorităŃile de la Bucureşti cu succes, balanŃa de plăŃi devenind excedentară încă din
anul 1982. Deşi se avea în vedere o reeşalonare a plăŃilor şi pe anul 1984, aceasta nu a
mai fost necesară, situaŃia contului curent permiŃând plata la timp a tuturor scadenŃelor
externe.
Din nefericire, somaŃia de a plăti urgent toate datoriile pe termen scurt (percepută la
vârful nomenclaturii drept amestec în treburile interne) l-a enervat pe Nicolae Ceauşescu
care a hotărât ca România să achite integral datoria externă. Rezultatul a fost pozitiv din
punct de vedere al scăderii datoriei externe şi al credibilităŃii României pe pieŃele
financiare, dar pentru economia românească această decizie a fost o lovitură de
graŃie. Importul de materii prime şi îndeosebi, cel de tehnologii moderne a fost redus
drastic ceea ce a condus la scăderea calităŃii produselor industriale dar şi la o funcŃionare
defectuoasă a majorităŃii întreprinderilor româneşti. La acestea se adaugă scăderea
abruptă a nivelului de trai al populaŃiei, multe din bunurile de consum care ar fi trebuit să
se găsească pe piaŃa internă fiind exportate.
Pentru a scurta perioada plăŃii datoriei externe, Nicolae Ceauşescu a decis să fie
vândută pe piaŃa occidentală o cantitate de 80 de tone de aur din tezaurul BNR. Această
cantitate urma să fie răscumpărată după ce datoria externă ar fi fost lichidată. În prima
parte a anului 1987 aurul era vândut şi erau încasaŃi deja peste un miliard de dolari SUA,
sumă care imediat a fost utilizată la plata creditelor externe, la care se plăteau dobânzi
între 7-11%.
Deşi în anii următori rezerva valutară ar fi putut asigura răscumpărarea aurului vândut,
până în decembrie 1989, doar 21 tone din aurul vândut a fost răscumpărat.
Gheorghe Stroe, fost director al Băncii Române de ComerŃ Exterior şi vicepreşedinte
al CSP în momentul respectiv, cataloga gestul de a vinde aurul din tezaurul Ńării drept o
„eroare”, acest gen de măsuri fiind aplicate doar în caz de calamităŃi sau războaie.
Această greşeală a fost dublată, în opinia aceluiaşi economist, de cea de-a doua decizie
prin care, aurul vândut a fost răscumpărat doar parŃial.
2 Dumitru Constantin, Cum şi ce a negociat România cu FMI în anii ’80, în „Cotidianul”,
26 mai 1980.
790