REMEMBRANCE IN TIME - Index of

În 1982, director general al FMI, era Jacques de Larosiere, de origine franceză. A fost
cel care a întins o mână prietenoasă reprezentantului României în acel moment dificil,
Petre Gigea. Acesta a deŃinut şi poziŃia de ministru al FinanŃelor din februarie 1981 până
în august 1986.
Politica şi statutul FMI permiteau acordarea de împrumuturi Ńărilor membre, la cerere,
atunci când se aflau într-o situaŃie financiară grea. Baza unui astfel de împrumut era un
program stabilit de comun acord, confirmat de o scrisoare de intenŃie a guvernului
respectiv, concretizat într-un aranjament „stand-by”. Avantajul acestor împrumuturi era,
în primul rând, dobânda mai mică decât cea care se plătea pe pieŃele financiare
internaŃionale şi comisionul unic de 0,5%. Cuantumul creditului era stabilit întotdeauna în
DST-uri, convertite, de obicei, în dolari. În 1982, un DST era echivalent cu 1,16 dolari
SUA. De regulă, împrumutul se acordă în rate, la termene stabilite anterior, în funcŃie însă
de îndeplinirea anumitor măsuri convenite în acordul „stand-by”, verificate riguros de
FMI la faŃa locului.
Măsurile cerute de FMI Ńărilor care solicită ajutor financiar au fost şi sunt deseori
foarte dure, pornind de la regulile economiei de piaŃă: liberalizarea preŃurilor, eliminarea
oricăror subvenŃii de către stat, restrângerea cheltuielilor statului cu administraŃia,
educaŃia, sănătatea etc. Statistic, aplicarea acestor măsuri de către statele care au semnat
acorduri cu FMI a condus în 98% din cazuri la proteste violente ale populaŃiei şi
manifestări de stradă. După opinia mai multor economişti români şi străini, FMI, prin
aceste cerinŃe, contribuie la dezetatizarea economiei, promovând extinderea economiei
libere de tip american la nivel mondial.
România, de la începutul anilor ’80, a fost printre puŃinele Ńări unde aceste
demonstraŃii nu au avut loc datorită regimului foarte strict de supraveghere a populaŃiei şi
acŃiunilor de prevenire desfăşurate de Securitate. Aflată la al doilea acord de împrumut cu
FMI (din cele trei câte au existat în perioada 1975-1989), România a îndeplinit aproape în
totalitate măsurile convenite, primind în total un credit de 1,5 miliarde de dolari, acordat
în trei tranşe semestriale. Etapele pentru obŃinerea împrumutului, după cum scrie în
amintirile sale Petre Gigea, au fost cele care se aplică şi în prezent: semnarea de către
guvernul român a unei scrisori de intenŃie, elaborarea apoi a unui memorandum
economic, un plan de măsuri, iar la final acordul de împrumut „stand-by”. Toate aceste
documente au fost negociate şi elaborate împreună de către reprezentanŃi ai guvernului
român şi o echipă a FMI prezentă la Bucureşti. În urma negocierilor „grele şi dure” în
descrierea lui Petre Gigea, negociatorul şef, din partea României, s-a ajuns la concluzia că
nu trebuia aplicată o terapie de şoc, ci una graduală prin majorarea preŃurilor şi tarifelor
pentru populaŃie, precum şi prin reducerea cheltuielilor bugetare din administraŃie,
educaŃie, sănătate, cultură etc. Concret, măsurile convenite în acel „program de ajustare”
vizau creşterea preŃurilor interne la combustibili (gaze, cărbune, benzină, motorină),
energie electrică, reducerea subvenŃiilor în industrie şi agricultură, (de pildă, în industria
textilă erau reduse subvenŃiile pentru uniformele şcolare şi îmbrăcămintea pentru copii),
reducerea importurilor, îndeosebi a celor petroliere, creşterea dobânzilor bancare,
devalorizarea leului prin modificarea raportului leu-dolar, reducerea deficitului balanŃei
comerciale şi, în final, reglementarea plăŃilor la arierate către băncile occidentale.
Împrumutul de 1,5 miliarde dolari pe care l-a obŃinut România, la o dobândă de 3,5%
789