REMEMBRANCE IN TIME - Index of

conducerii partidului o informaŃie preŃioasă despre drumul cel mai bun spre comunism.
Totodată istoricilor li se fixau trei obiective principale: să se confrunte cu scriitorii şi
istoricii din Vest la nivel academic (lucru nemaiîntâlnit până în 1953, când publicaŃiile
occidentale nu se discutau în mod deschis de către savanŃii sovietici); istoricii trebuiau să
restabilească credibilitatea istoriografiei sau mai bine zis credibilitatea partidului în faŃa
populaŃiei. Scopul a devenit şi mai important atunci când Hruşciov a decis că Partidul
Comunist ar trebui să fie, în continuare, un partid al întregii populaŃii unionale şi că
istoricii ar trebui să contribuie la crearea unui nou tip de om „sovietic”.
În concluzie, autorul articolului trasează clar limitele libertăŃii de creaŃie a istoricilor,
menŃionând „... sarcinile noastre sunt clar delimitate de Congresul al XX-lea… este
necesar de a ajuta cadrele să depăşească cultul personalităŃii, buchereala şi dogmatismul
şi să-şi construiască lucrul lor pe baza marxismului creativ..., de a urma ferm învăŃătura şi
metoda leninistă şi a crea lucrări ştiinŃifice noi, îmbibate cu idei noi, spirit creativ şi de
cercetare sârguincioasă, contribuind astfel la victoria comunismului” 74 .
Cu toate că ştiinŃa istorică rămânea în continuare în serviciul regimului comunist şi
ideologiei de partid, cursul „destalinizării dirijate” a contribuit la unele schimbări pozitive
în ştiinŃa istorică. O trăsătură distinctivă a fost împlinirea setei izvoristice prin încetinirea
piedicilor accesului în arhive. Spre exemlu, dacă în 1947 în sălile de lectură ale DirecŃiei
Arhivelor de Stat au avut acces la o parte din documente circa 4000 de persoane, atunci în
1957 peste 23 000 de persoane 75 . Au fost publicate numeroase culegeri de documente
referitoare la Istoria URSS şi la istoria universală. A fost reluată editarea culegerilor
statistice 76 .
Concomitent, istoricii au obŃinut posibilitatea de a elabora metodologia ştiinŃei chiar
dacă aceasta era în limitele teoriei marxist-leniniste, tinzând să se elibereze de dogmatism
prin „înŃelegerea pe nou a lui Marx”, cauza tuturor relelor epocii staliniste fiind
considerată „vulgarizarea” ştiinŃei 77 .
În timpul lui Hruşciov în cercetare şi în învăŃământ s-au investit mai mult decât
oricând. Numărul monografiilor istorice a crescut de la 556 în 1956 la 1602 în 1957. În
această perioadă, au fost rectificate cele mai flagrante falsificări staliniste ale istoriei.
Rolul politicii şi individului în istorie au fost reduse la proporŃii mult mai moderate, iar
naŃionalismul rus a fost forŃat să lase loc reabilitării istoriei aproape a 100 de naŃionalităŃi.
Cu toate acestea, „eterna prietenie a popoarelor”, inclusiv istoria „realŃiilor româno-ruse”
şi „anexările progresiste” 78 au rămas în continuare în vigoare, deoarece atâta timp cât
istoricii se „conformau” celor două mituri, ei erau liberi în opŃiunile lor.
În cadrul Academiei de ŞtiinŃe a URSS „dezgheŃul hruşciovist” a început, în 1956, cu
o adunare de coordonare pe problemele istorice care a discutat planul cincinal al
cercetărilor istorice, urmând să fie aprobat la şedinŃa SecŃiei ŞtiinŃe Istorice a AŞ a URSS.
MulŃi dintre cei prezenŃi la şedinŃă s-au pronunŃat pentru înaintarea unor teme de
cercetare noi şi de revedere a aprecierilor vechi. Astfel, istoricul P.N. Tretiakov în
raportul său remarca că în premieră după atâŃea ani a devenit posibil cercetarea creativă a
unor numeroase direcŃii în istoria contemporană. Însă, în acelaşi timp, erau prezente şi
acuzaŃii în cerinŃa căutării de noi abordări în studierea istoriei 79 . Asemenea atitudine faŃă
de activitatea istoricilor este lesne de explicat prin frica conducerii de partid de a pierde
controlul ideologic în sfera ştiinŃei.
730