Argument - Facultatea de Stiinte Politice – Universitatea Crestina

20
Mass media şi societatea
topeşte în opinia pe care o exprimă la un moment dat (şi care pare doar „opinie
individuală“) problemele grupului respectiv. Noua realitate – viaţa de grup –
influenţează cel puţin la fel de mult opinia individului. În calitate de membru al
unui grup, el promovează o opinie care „răspunde unei probleme sociale şi este ea
însăşi un răspuns social“ (J. Stœtzel, Teoria opiniilor, p. 126). În prim-plan apare
tot individul, dar nu în calitatea sa de persoană particulară, ci în cea de membru al
grupului, ale cărui interese şi preocupări le dă glas în procesul opinării. De altfel,
această realitate întemeiază veridicitatea sondajelor de opinie. În acest caz, indivizii
sunt chestionaţi nu în calitatea lor de fiinţe particulare, ci de persoane reprezentative
pentru un grup sau altul, pentru un curent sau altul. De aceea, în interpretarea opiniei,
cum spunea J. Stœtzel, „sociograma trebuie să dubleze psihograma“ (p. 127).
În acest plan al vieţii de grup, autorul francez remarcă un lucru demn de reţinut.
Individul nu este numai jucăria influenţelor care se exercită asupra sa. El nu se
situează doar la interferenţa problemelor grupului respectiv, ci mai ales la cea a
soluţiilor: „el nu ia în consideraţie atât problema, cât soluţia colectivă dată şi de care
el ţine seama“ (p. 128). În acest context, putem descifra mai bine şi înţelesul termenului
de opinie majoritară. Este acea opinie care exprimă sentimentul de grup.
Deci „majoritatea“ se cere asociată mai ales cu o stare de spirit, nu atât cu numărul.
Pentru că numărul, în acest caz, urmează opinia care exprimă mai bine, mai fidel
starea de spirit.
Producerea şi evoluţia opiniei publice sunt un atribut al vieţii de grup, consideră
Stœtzel. Mai mult, „producerea de opinii publice“ este una dintre funcţiile cele mai
caracteristice ale corpului social. Viaţa colectivă este mediul prielnic pentru plămădirea
opiniilor publice. Aici se confruntă problemele, abordările şi mai ales soluţiile.
Sigur că în ecuaţie apar şi indivizii aflaţi în fruntea acestor dispute. Dar în această
ipostază ei reprezintă simboluri, purtători de opţiuni şi credinţe. Opinia publică se
poate exprima prin persoane particulare, dar prin persoane care gândesc public,
care dau glas unei „conştiinţe publice“. În substanţa sa, opinia publică are ca „subiect“
prima persoană a pluralului (J. Stœtzel, Teoria opiniilor, p. 132). Cu alte
cuvinte, opinia publică este „semnificaţia reacţiilor de opinie a nenumăraţi subiecţi
care gândesc public“ (p. 130).
În legătură cu tema pe care o tratăm, se ridică şi problema unui gen de perenitate
a opiniei publice comparativ cu viaţa corpului social. În acest caz, opinia
publică nu face decât să sintetizeze o experienţă condensată în norme, atitudini; să
însumeze judecăţi şi abordări comune sub forma unei înţelepciuni impersonale. Ea
pare că pluteşte undeva sub forma unei comori de învăţăminte. Şi sub această
ipostază opinia publică se exprimă, alături de norma impersonală, tot prin indivizi;
persoana particulară este, şi în acest caz, tot un vector de exprimare a unei realităţi,
a unui fond comun care transcende individul.
„De aceea – remarcă Stœtzel – vom spune următoarele. Există două forme de
opinii: publică şi privată. Prima este de ordin sociologic şi trebuie să fie interpretată
pe plan sociologic. A doua este de ordin psihologic. Psihologia este singura